ACUM:
10.00
Grădina de... sunete
Lucrări integrale cunoscute din stilurile baroc-modern
Urmează: 11.55 Promo
Apoi: 11.59 Promo RRM Detalii despre cele mai interesante emisiuni ale zilei.

Arhivă : Cronici Înapoi

Sezonul The MET: Live in HD 2012 - 2013 a fost inaugurat cu opera Elixirul dragostei de Donizetti

Bookmark and Share
Publicat: marți, 16 Octombrie 2012 , ora 15.21

O scurtă istorie…

Un spectacol la Metropolitan Opera House din New York rămâne, pentru mulți melomani, cel mai adesea un vis neîmplinit. Motivele sunt numeroase și diverse. De aceea, o lume întreagă a tresărit plină de bucurie și speranță la vestea că MET-ul devine accesibil practic tuturor celor interesati, prin transmisii directe în timp real - la început prin radio pentru ca, din 1977, fantasticele spectacole de la MET să poată fi urmărite și pe micile ecrane ale televizoarelor. Din 2006 spectacolele au început să fie preluate - radio și tv - prin satelit. De asemenea, în același an au fost inaugurate transmisiile live high-definition video care au fost prezentate în cinematografe din întreaga lume. Astăzi cca. 1700 de săli de cinematograf și de teatru din 54 de țări preiau aceste transmisii. De patru ani și România, prin sala de la Liberty Center-The Light Cinema se numără printre ele.

Celebra Metropolitan Opera House (MET), situată în Lincoln Square din Manhattan-ul new-yorkez, și-a deschis porțile în anul 1966 continuând tradiția de teatru liric consolidată de o altă scenă situată tot pe Broadway, dar pe strada 39. Teatrul are 4000 de locuri. Repertoriul este de cca. 27/28 de titluri într-o stagiune care durează din septembrie până în mai. Informații oficiale spun că bugetul sezonului trecut (2011- 2012) a fost de 325 de milioane de dolari dintre care 182 de milioane (43%) provin din donații private. Pe scena de la MET au cântat, cântă și vor cânta cele mai mari voci ale teatrului liric. Pentru orice artist - cântăreț, balerin, dirijor, regizor, scenograf, coregraf... - o invitație la MET echivalează cu suprema afirmare și recunoaștere internațională.


In actualitate…

Stagiunea 2012 - 2013 are în plan 209 spectacole cu 28 de titluri. Vom putea urmări și la București 12 dintre ele. Orele sunt de matineu - ora locală 12.55 - căci numai astfel pot fi rezolvate cât de cât convenabil dificilele probleme de fus orar. Printre lucrări, capodopere consacrate - Aida, Rigoletto, Bal mascat, Parsifal... -  dar și rarități - Troienii de Berlioz - sau partituri aparținând epocii moderne - Furtuna de Thomas Adès, cu premiera absolută în anul 2004.

Sezonul The MET: Live in HD 2012 - 2013 a fost inaugurat în seara zilei de sâmbătă, 13 octombrie cu Elixirul dragostei de Donizetti într-o versiune semnată de câteva nume celebre: dirijorul Maurizio Benini, regizorul Bartlett Sher, cântăreții Anna Netrebko - Adina, Matthew Polenzani - Nemorino, Mariusz Kwiecien- Belcore, Ambrogio Maestri- Dulcamara, Anne-Carolyn Bird- Giannetta, corul și orchestra teatrului.


Dirijorul Maurizio Benini…


muzicianul italian specializat și "responsabil" la MET pentru producțiile de tip bel canto și verdiene s-a înțeles minunat cu regizorul american Bartlett Sher, un maestru recunoscut și recompensat cu serioase premii consistente pentru spectacolele sale de revistă de pe Broadway, care au toate cel puțin un numitor comun - opulența montărilor. Au lucrat împreună pe aceeași scenă Le Comte Ory de Rossini, iar comentatorii muzicali au găsit spectacolul "viu, colorat și inventiv". Aprecierile se pot extinde ușor și asupra noului Elixir al dragostei despre care vorbim: mișcare, multă mișcare, mișcare organizată cu fiecare membru al corului implicat cu față și personalitate proprii; mișcare naturală, frumoasă, elegantă, fiecare sunet, fiecare vorbă sunt subliniate de un gest sau o mimică a feței, într-un tot armonios și convingător. Spectacolul este plasat oarecum în epocă - un sat italian în prima jumătate a secolului XIX în care sătenii poartă costume cu linii și sugestii amestecate dar "de epocă" - iar personajele principale sunt conturate scenic - mișcare și costume - în perfectă armonie cu muzica. Umorul nu lipsește - Adina aruncă sticla cu vin roșu, falsul elixir, în cușca sufleurului de unde Nemorino o recuperează cu greu! M-am bucurat mult când nu mi s-a mai prezentat un Nemorino îngroșat prost, tăntălău și stupid ci un tânăr frumos, elegant, sincer și… poet. Personalitatea Adinei este sugerată și conturată distinct în context printr-un superb costum de călărie/amazoană. Decorurile de dimensiuni impresionante sunt mânuite ușor și eficient, schimbând rapid scena dintr-un câmp golaș într-o piață cu străzi, case și biserică. (în pauze, incursiunile informative/demonstrative în culise sunt mult apreciate de public!).

Datorită genialei partituri care îi stă la dispoziție dirijorul poate susține muzical tumultul colorat al scenei. Gestul îi este precis, tempourile alerte, linia cantilenelor atent urmărită și susținută. Orchestra acompaniază discret cântăreții, dar strălucește acolo unde compozitorul o cere.


Interpreții rolurilor principale…


Pe scenă, un cvartet vocal excepțional - nici nu se concepe altfel la MET! Am așteptat-o cu bucurie și nerăbdare pe soprana Anna Netrebko - am admirat-o fără rețineri stagiunea trecută în Manon de Massenet. Nici de astă dată așteptările nu ne-au fost înșelate - cu timbrul ei inconfundabil cu tentă erotică discretă dar mereu prezentă, cu vocea agilă în pasajele de virtuozitate și splendidă în linia cantilenelor (cu adevărat bel canto!), cu jocul de scenă viu și convingător, cu șarmul cu care a cucerit ușor o întreagă lume, Anna Netrebko a dat glas și viață unei Adine de referință. Mărturisesc însă, discret și pe proprie răspundere, că pentru mine vedeta en titre a serii a fost tenorul american cu rădăcini italiene Matthew Polenzani. "Few singers today command the sheer beauty of timbre and dynamic control of Matthew Polenzani." scrie publicația Opera News. Și cred că are dreptate. Matthew Polenzani umple scena prin prezența lui și ochii și urechile spectatorilor îl caută, atrase cu o putere de magnet. Cântul îi este colorat, vocea caldă și bogat nuanțată, culorile și forța de expresie superbe și convingătoare. Într-un interviu acordat în pauza spectacolului rossinian Le Comte Ory, întrebată cum poate fi atentă, în același timp la o partitură dificilă și la un joc de scenă încărcat și epuizant chiar și pentru un sportiv, soprana Diana Damrau a răspuns: "Pe scenă nu mă gândesc niciodată la partea muzicală care este perfect însușită și rezolvată, mă gândesc numai la personaj!" La fel cred că procedează și tenorul Matthew Polenzani reușind cel mai bun Nemorino pe care l-am auzit și văzut până astăzi într-un spectacol de Elixirul dragostei, cu performanțe vocale și actoricești foarte, foarte greu de egalat sau depășit.

Cvartetul personajelor principale s-a completat perfect cu baritonul polonez Mariusz Kwiecien - un Belcore cu o prezență scenică decorativă din toate punctele de vedere, o voce frumoasă dar poate prea agresiv aspră în contextul dat - și cu basul italian de dimensiuni uriașe și cu voce de tunet imposibil de stăpânit care a creat uneori probleme partenerilor, Ambrogio Maestri în rolul Dulcamara - tare mult mi-aș dori să îl ascult o dată în Falstaff sau în Tonio, cred că este excepțional.

Am citit cronici diverse despre această producție nouă cu Elixirul dragostei de Donizetti pe scena de la MET. Unele desființau spectacolul, altele îl apreciau cu generozitate. Înclin către cea de a doua poziție căci, dacă vrei să găsești ceva de cârcotit, găsești ușor dar mult mai sănătos este să apreciezi ceea ce este de apreciat și să te bucuri fără rezerve atunci când un spectacol îți provoacă, în întregul lui, bucurie și încântare.


Cristina Sârbu