ACUM:
1.00
Notturno
Produs de BBC, preluat prin Uniunea Europeană de Radio.
Urmează: 7.00 Allegro... de weekend Un matinal clasic, într-un tempo vivace.
Apoi: 9.50 Promo

Arhivă : Cronici Înapoi

Premieră-eveniment la Timișoara

Bookmark and Share
Publicat: joi, 11 Octombrie 2012 , ora 15.07

Așteptată cu nerăbdare, deschiderea stagiunii la Opera din Timișoara a constituit, cu adevărat, un eveniment, atât prin readucerea în repertoriu a îndrăgitului Faust de Gounod, într-o montare "grad opera", cât și prin distribuția ce cuprindea "capete de afiș" precum basul Roberto Scandiuzzi sau soprana Nicoleta Ardelean, alături de un tânăr tenor - Like Xing - apreciat recent și la Concursul "Opealia-Domingo", dar binecunosut publicului timișorean din spectacole anterioare.

La conferința de presă am aflat că partitura se prezintă integral, fără "tăieturile" tradiționale, că regizorul și scenograful Mario de Carlo - italian care a semnat deja câteva producții de mare succes în acel teatru - a dorit să creeze atmosfera gândită și Goethe și Gounod pe coordonate cumva universal valabile, așa cum și coregraful Răzvan Mazilu a conceput Noaptea Valpurgiei ca o "nebunie" a celor de atunci și de acum, dar și că dirijorul David Crescenzi aborda pentru prima oară partitura, asemeni sopranei Nicoleta Ardelean, în timp ce Roberto Scandiuzzi preciza că revine cu mare plăcere în teatrul unde, cu prilejul evoluției sale din trecuta stagiune în Attila (în concert) a descoperit un mod de lucru și o atmosferă "ca în occident", seriozitate, profesionalism și calitate la nivelul marilor scene pe care a cântat, de-a lungul vremii, și alături de tenorul Corneliu Murgu, managerul Operei, ceea ce (și) pentru renumitul solist constituie și o plăcere și o garanție a unei producții de valoare.

Biletele s-au vândut cu două săptămâni înainte, cererea fiind, în continuare, enormă, o sală arhiplină aplaudând entuziast o reprezentație de anvergură, concepută pe coordonate clasice dar cu elemente de noutate, completând decorurile cu proiecții perfect integrate - logic și imagistic - fiecărui tablou în parte (prima apariție a Margaretei, citind în grădină, apoi vinul "curgând" de "undeva" pentru a fi oferit celor de la chermeză, jocurile de forme și culori ce preced desfășurările din Valpurgia etc.); interesant este și faptul că un imens "glob pământesc", aflat inițial în camera bătrânului savant, devine spre final "închisoarea" Margaretei, pentru ca pe ultimele acorduri, să-l regăsim din nou în camera din Prolog, Faust redevenind bătrân, închizând astfel "cercul" cu multiple semnificații. Deloc întâmplător, o balustradă în forma unei mâini cu degetele crispate, parcă într-un gest de posesie-constrângere implacabilă, se regăsește deopotrivă în camera lui Faust și în fața casei Margaretei, iar costumele sunt de Ev Mediu dar cu trimiteri la portul olandez (chermeza sugerând un celebru tablou de Breugel, care de altfel guvernează scena în fundal) sau poate la cel al soldaților spanioli, Mefisto apare inițial în alb, ceea ce poate fi surprinzător, apoi în negru sau în roșu, Faust și Margareta de asemenea în alb sau negru, în tabloul coregrafic apărând și personaje mitologice sau din antichitate bine știute, dar și soldați sau apariții "de cabaret", toate extrem de elegante și sugestive, însă fără ostentație. Luminile contribuie de asemenea la împlinirea unor momente de mare încărcătură emoțională și dramatică, iar "vietățile" ce se târăsc mai tot timpul în preajma lui Mefisto sunt deosebit de expresive, implicându-se chiar în acțiune, pentru că, spre exemplu, în "scena bisericii", Margareta ține în brațe un copil (înfășurat în roșu-negru), pe care acele "jivine" îl smulg din brațele ei, în dezbracă și… dispar cu el, efectul fiind de mare impact.

Pe de altă parte, Mefisto nu are nimic malefic, ba chiar, exceptând câteva secvențe, este relaxat, amuzat, amabil și zâmbitor, iar duelul dintre Faust și Valentin nu are loc în realitate, ci Mefisto le conduce gesturile de înfruntare (fără spadă), ca într-o vrajă ce determină uciderea oșteanului.

În rest, eroii evoluează așa cum îi știm, iar în acea seară au beneficiat de interpreți pe măsură, Like King surprinzând extrem de plăcut prin glasul cald, penetrant, generos, cu acut strălucitor și frază condusă cu rafinament, tânărul solist căpătând acum și dezinvoltura necesară, aducând și o anume inocență ce susține foarte bine ideea regizorală, Roberto Scandiuzzi demonstrând încă o dată că este un atent cunoscător al stilului muzicii franceze, mizând mult pe inflexiuni și accente expresive, nu pe forță, construindu-și cu inteligență demersul artistic în maniera mai curând insinuantă decât dominatoare, în timp ce Nicoleta Ardelean a întruchipat o eroină credibilă, nu foarte implicată ca joc și atitudine scenică, dar cântând îngrijit, sensibil, deși glasul nu mai are "caratele" de altădată; Dan Patacă a fost un Valentin convingător, Gabriela Varvari (Siebel) a creionat un adolescent simpatic, cu un cânt pe măsură, Ramona Zaharia s-a remarcat prin glasul frumos și personalitatea pregnantă fie și în Martha, iar Mihai Sâmbotean a etalat o voce amplă în Wagner.

Balerinii au avut intervenții plastice și (din nou) de efect, cu mișcări lascive sau gesturi frânte, cu grație sau explodând temperamental, Răzvan Mazilu adaptându-și conceptul posibilităților ansamblului, corul (pregătit de Laura Mare) a demonstrat că poate să cânte excelent și în nuanțe estompate, aspect poate surprinzător la chermeză (când de obicei totul este în forte) dar bine gândit, "corul soldaților" stârnind, firesc, ovații prelungi, iar orchestra a creat pagini superbe, cu o paletă expresivă adesea impresionantă, dirijorul David Crescenzi reușind să conducă nu doar cu siguranță (și… fără decalaje!) cele peste 3 ore de muzică, ci și perfect în spiritul muzicii romantice franceze, solo-urile instrumentale fiind, la rândul lor, impecabile.

O seară cuceritoare, în realizarea căreia s-au implicat absolut toți angajații, de la director la ansamblu, soliști sau tehnicieni, un public încântat, cu mulți spectatori străini și comentatori sosiți special de peste hotare, în deschiderea unei stagiuni care va sta sub semnul aniversării celor 65 de ani de existență a Operei din Timișoara, anunțându-se, până în octombrie 2013, multe alte repere de certă atractivitate și, firesc, de mare valoare artistică, prin care directorul Corneliu Murgu dorește și să aducă ceva nou, deosebit, și să onoreze tradiția unui teatru liric situat, de mulți ani, în fruntea celor din țară, ceea ce se confirmă din plin cu fiecare nouă producție prezentată la sediu sau "în deplasare".
Anca Florea