În industria modei - şi nu numai - există de ceva ani aşa-numitele birouri de tendinţe, companii ce-şi câştigă banii analizând obiceiurile cumpărătorilor şi făcând apoi predicţii în legătură cu ce culori, materiale şi forme vor avea succes în perioada următoare. Am citit asta într-o revistă de modă şi am crezut că am şi uitat; dar în seara de 21 septembrie, când am ascultat concertul oferit la Bonn de orchestra La Chambre Philharmonique sub bagheta lui Emmanuel Krivine, gândul că o astfel de agenţie de tendinţe ar putea exista şi în lumea muzicală m-a străfulgerat.

Dacă aşa ceva ar fi real, atunci concluzia celui mai recent raport al agenţiei ar scrie: "Opusurile simfonice ale lui Beethoven se cântă în această perioadă într-un tempo nebunesc, aproape caricatural!". Iar printre clienţi s-ar număra dirijorii Emmanuel Krivine şi Alexander Liebreich (poate şi alţii) - cei care au fost parcă uniţi într-un gând vitezoman în interpretarea unor cunoscute opusuri beethoveniene - Liebreich a dirijat pe 17 septembrie Simfonia a VII-a, iar Krivine Uvertura "Prometeu" şi Simfonia a VI-a "Pastorala".

Instrumentiştii din orchestra La Chambre Philharmonique, condusă de Krivine, cântă pe minunate instrumente de epocă şi ne putem imagina (judecând după scrierile epocilor trecute) că resursele lor tehnice le depăşesc pe cele ale orchestranţilor de pe vremea lui Beethoven. Să însemne asta deci, că şi indicaţiile de tempo s-au modificat? Oare Allegro ma non troppo se "traduce" astăzi într-o viteză aproape de (ceea ce obişnuia să fie) Presto? Şi nu ne demonstrează atâţia muzicieni remarcabili că ideea de furtună, de exemplu (partea a IV-a a "Pastoralei") poate fi redată şi fără ca un contrabasist să îşi scape de două ori instrumentul din mână din cauza vitezei incredibile? (poveste adevărată, din acelaşi concert din cadrul festivalului Beethoven).

Solistă în concertul de pe 21 septembrie a fost violonista Isabelle Faust, care a interpretat la Beethovenhalle Concertul în Re major din creaţia compozitorului omagiat în această perioadă la Bonn. Isabelle Faust mi-a lăsat senzaţia că nu se simte tocmai confortabil în postura de solist concertist; nu mă refer la posibilităţile tehnice sau de înţelegere a textului muzical, ci la atitudinea ei, care ar fi fost mai potrivită într-un context cameral. Violonista a fost îndelung ovaţionată şi a oferit un bis de o frumuseţe incredibilă: Sarabanda din Partita a doua pentru vioară solo de J.S. Bach.