ACUM:
10.00
Grădina de... sunete
Lucrări integrale cunoscute din stilurile baroc-modern
Urmează: 11.55 Promo
Apoi: 11.59 Promo RRM Detalii despre cele mai interesante emisiuni ale zilei.

Arhivă : Cronici Înapoi

Festivalul internațional "Richard Wagner" de la Bayreuth - ziua 5

Bookmark and Share
Publicat: vineri, 14 Septembrie 2012 , ora 9.59

Parsifal

Am așteptat cu nerăbdare să revăd Parsifal-ul lui Stefan Herheim. Ca și în 2009 propunerea regizorului - partitura ca un pretext de evocare a istoriei poporului german pornind din perioada Imperiului, trecând prin dezastrele post belice și ajungând în contemporaneitate prin oficierea finală a slujbei Graalului în clădirea modernă a Parlamentului de la Berlin - s-a dovedit la fel de interesantă și de copleșitoare, rezistând fără fisură trecerii anilor. Cunoscând montarea, am așteptat să ascult/aud mai bine muzica și cu voluptate să revăd unele scene - printre ele transformările spectaculoase ale unei Kundry, când guvernantă când Marlene Dietrich. La pupitrul orchestrei de festival s-a aflat de astă dată elvețianul Philippe Jordan - în versiunea 2009 dirija Daniele Gatti - iar pe scenă au evoluat cântăreții Detlef Roth (Amfortas), Diogenes Randes (Titurel), Kwangchul Youn (Gurnemanz), Burkhard Fritz care l-a înlocuit pe Christopher Ventris (Parsifal), Thomas Jesatko (Klingsor) și americanca Susan Maclean - Kundry. Împreună au reușit să transforme acest spectacol într-un moment magic.

Cererea de bilete pentru această superproducție a fost mereu imensă. Spectacolul s-a jucat în această vară pentru ultima oară la Bayreuth, urmând ca în anii viitori să fie pregătită o nouă versiune scenică. Nu mi-am imaginat niciodată că ceea ce am văzut pe scena teatrului de la Bayreuth poate fi posibil pe o scenă de operă. Am avut senzația că asist la un film, rapiditatea succesiunii scenelor, mișcările de decoruri pe orizontală, pe verticală, în profunzime fiind uluitoare.

Ceea ce a conceput Stefan Herheim este foarte departe de ceea ce a vrut Richard Wagner. Pentru Parsifal-ul său din anul 1882 compozitorul a cerut ca publicul să nu aplaude, ci să considere spectacolul ca o slujbă religioasă de la care pleci cutremurat, schimbat în bine dar, mai ales, pleci în tăcere. Îmi amintesc că am participat la astfel de spectacole desfășurate în tăcere și senzația era copleșitoare. Astăzi, Stefan Herheim ne propune să urmărim, construită pe partitura wagneriană, o istorie a națiunii germane, cu izbânzile și căderile ei, cu reușitele și greșelile capitale. Rețin ca un leit-motiv regizoral/scenic (și aici suntem în lumea lui Wagner) un pat amplasat în decorul ce reproduce spatele vilei Wahnfried din Bayreuth pe locul mormântului compozitorului. Totul se întâmplă, se sfârșește și reîncepe în acest pat: aici moare Herzeleide, mama lui Parsifal, aici se naște Parsifal, aici păcătuiește Amfortas, aici este sedus Parsifal de către o Kundry, când guvernantă când Marlene Dietrich cu aripi negre, aici apar și dispar personaje ciudate cu simboluri nu întotdeauna clare. Pe lângă pat trec evreii în drum spre lagăre, fiecare cu geamantul lui în mână, și același pat se multiplică în multe copii atunci când grădina lui Klingsor (aici un travestit cu jachetă de frac și picioare goale în ciorapi roșii cu jartiere) se transformă într-un salon de spital și apoi într-o scenă de cabaret bordel.

Este acesta Parsifalul în spiritul esteticii și filosofiei wagneriene? Cu siguranță nu. Este această montare chinuită și răsucită și încărcată și… copleștioare ca spectacol de teatru o versiune posibilă? S-a dovedit că da, spectacolul există, a fost văzut cu interes maxim și comentat cu patimă, poate să placă sau să nu placă dar, în nici un caz, istoria viitoare a festivalului de la Bayreuth nu îl va putea ignora. Importanța cu totul deosebită pe care Festivalul a acordat-o acestei producții de Parsifal celebră mai ales prin semnătura regizorului Stefan Herheim reiese și din faptul că, în premieră de pe scena de la Bayreuth, în ziua de 11 august opera a fost transmisă live în direct în peste 50 de cinematografe din întreaga Germanie.

Cristina Sârbu