Olandezul zburător

Ştiţi deja că în fiecare vară, în oraşul bavarez Bayreuth se adună toţi cei care doresc să asculte operele lui Richard Wagner în interpretări de referinţă, în condiţii scenice excepţionale şi în acustica perfectă şi unică a celebrei Festspielhaus. Festivalul a ajuns la cea de-a 101 ediţie şi şi-a câştigat în timp răsunet şi faimă de eveniment muzical internaţional de prim rang. Radio România Muzical a prezentat deja cinci transmisii în direct în care ascultătorii au putut aprecia calităţie extraordinare ale performanţelor muzicale. Ca să ajungi să cânţi pe scena de la Festspielhaus este astăzi, pentru orice muzician, majora confirmare şi suprema onoare. În fiecare an cei care conduc Festivalul - astăzi stră-strănepoatele lui Richard Wagner şi stră-stră-strănepoatele lui Franz Liszt, regizoarea Katharina Wagner şi managerul Eva Wagner Pasquier - oferă publicului o montare nouă a unui titlu wagnerian. Premiera verii 2012 a fost Olandezul zburător - dirijor Christian Thielemann, regia olandezul Jan Philipp Gloger cu bas-baritonul sud corean Samuel Youn în rolul Olandezului.

În autobiografia sa Mein leben - Viaţa mea (1870) Richard Wagner vorbeşte pe larg despre groaznica furtună pe care a trăit-o în călătoria sa pe apă de la Riga la Londra, în anul 1939, şi care l-a inspirit atunci când a conceput uvertura la opera Olandezul zburător. Partitura denumită operă romantică are ca temă mântuirea, salvarea prin sacrificiul suprem din dragoste curată şi, vorbind despre libretul pe care l-a scris el însuşi, compozitorul afirmă "de aici începe cariera mea ca poet". Premiera a avut loc la Dresda în 1843 şi, după doar patru reprezentaţii, titlul a fost scos de pe afiş. Stilul wagnerian novator, orchestraţia densă, fluidul sonor intens dramatic construit pe principalele leit-motive muzicale ale partiturii, faptul că, la dorinţa compozitorului, lucrarea se cântă fără pauză - şi sunt două ore şi jumătate de muzică neiertătoare care solicită la maximum ascultătorul şi nu oferă momente de relaxare! - ar putea fi considerate principalele argumente ale eşecului.

Festivalul de la Bayreuth, ediţia 2012, a respectat dorinţa lui Wagner de a prezenta opera Olandezul zburător în întregime, fără pauză. Mărturisesc, încercarea a fost destul de grea pentru publicul închis practic - da, uşile de acces se închid cu cheia înainte de începutul fiecărui act şi rămân aşa până la pauză! - într-o sală în care destul de repede aerul devine greu respirabil şi în care scaunele - sacrificiu pe altarul acusticii! - sunt din lemn şi fără suporturi pentru braţe.

Dirijorul acestui Olandez a fost Christian Thielemann. Competenţa sa este deasupra oricărei suspiciuni, iar ceea ce îl particularizează şi îl defineşte în comparaţiile cu alţi dirijori care abordează repertoriul wagnerian este atenţia pentru detaliu, echilibrul sonorităţilor în general şi al instrumentelor cu vocile în special şi, de asemenea, acel adaus propriu neînscris de compozitor în partitură. Thielemann consideră, în cazul Olandezului, operă cu o orchestră mare şi un compartiment de suflători extrem de solicitat, că "sarcina unui dirijor nu este desigur aceea de a subţia orchestra, dar în niciun caz aceea de a o întări, îngroşa" şi că "În ce priveşte tempourile, ritartando-urile, rubato-urile... sunt multe cuprinse în text nu şi în partitură. Wagner a fost convins că ai săi contemporani muzicieni ştiu şi ei câte ceva din practica lor în orchestrele de teatru liric." Considerând textul muzical o Evanghelie, Thielemann îl abordează bazându-se pe analiza ştiinţifică, dar şi pe intuiţie. "Wagner trebuie să fie pentru noi un partener. Există însă pericolul de a ne pierde în prea numeroasele lui detalii. Interpretul trebuie să ia o macetă şi să înainteze singur şi dur prin păienjenişul de liane, găsind sub ele adevăratul drum călcat de compozitor" - consideră dirijorul.

Muzical, spectacolul a fost o reuşită ale cărei merite se împart, în mod egal, între dirijor, orchestră, cor (maestru de cor Eberhard Friedrich) şi soliştii Samuel Youn - Olandezul, Adrianne Piecyonka - Senta, Franz Josef Selig - Daland, Michael König - Erik, Benjamin Bruns - un matelot. Am încercat să îmi bucur cât se poate sufletul şi urechea căci, din păcate, ceea ce i s-a oferit ochiului nu a fost deloc interesant, dimpotrivă. Pe plan internaţional, lumea operei se află în continuă mişcare. Atunci când muzical performanţa artistică pare să fi ajuns undeva sus, sus de tot şi toate forţele sunt folosite pentru a păstra constant în timp acest nivel, inovaţia, înnoirea impuse de concurenţă şi de modă se pot manifesta complex mai ales în latura teatrală a spectacolului liric cu rezultate mai mult sau mai puţin fericite.

Regizorul olandez Jan Philipp Gloger are o foarte mică experienţă în regia de operă. Are 31 de ani şi, cunoscut şi apreciat ca regizor de teatru în proză, s-a apropiat de teatrul liric doar în anul 2010, când a montat spectacolul cu Nunta lui Figaro de Mozart la teatrul din Augsburg. Ca orice regizor de teatru, Gloger încearcă să reînnoiască genul prin abordări noi şi originale ale subiectului. De muzică şi de punerea ei în valoare se preocupă mai puţin deşi, principalul merit al montării sale este acela că nu deranjează prea mult partitura - ceea ce nu se va întâmpla în cazul spectacolului cu Tannhäuser imaginat de regizorul Sebastian Baumgarten! În această lume agitată şi periculoasă, Olandezul este prezentat ca un om de afaceri obsedat de capitalul pe care îl doreşte şi pentru care a renunţat la orice sentimente şi atitudini umane. Intrarea lui în scenă - intrare care ar trebui să trezească fiori - este aproape neobservată: o minusculă apariţie cu contur nedefinit care trage după el un mic geamantan care se va dovedi plin cu bani. Muzica spune cu totul altceva.

Următoarele două acte ale operei Olandezul zburător aşa cum a fost prezentată ea în această vară la Bayreuth în regia lui Jan Philipp Gloger se petrec într-o hală imensă plină cu cutii de carton în care se ambalează ventilatoare. Senta este una dintre muncitoare. În jurul ei lumea este bolnavă, iar tânăra fată refuză vehement să ducă viaţa lucrătoarelor robotizate. Senta visează la un personaj fantastic, întunecatul Olandez zburător pe care speră ca prin iubirea ei să îl salveze dintr-un blestem cumplit.

Ca şi Olandezul, Senta încearcă să scape cu orice preţ de o soartă ce pare a-i fi predestinată şi pentru asta, simbolic, îşi ataşează două mari aripi de carton stropite cu vopsea roşie sugerând sângele. Alături de Senta şi prin dragostea ei Olandezul îşi recuperează sentimentele şi amândoi cred cu adevărat că sunt în stare să schimbe lumea care i-a făcut să sufere. Nu vor reuşi. Gândirea Olandezului este atât de pervertită de experienţele sale negative anterioare încât credinţa lui în Senta se clatină la cea mai uşoară suspiciune. Dar, spune regizorul, acele puţine momente de dragoste, încredere, adevăr şi exaltare merită să fie păstrate vii chiar... palpabile. Şi astfel, pe ultimele acorduri ale finalului, lucrătoarele nu mai împachetează ventilatoare, ci statui care imortalizează şi reproduc în mii de exemplare momentul îmbrăţişării/morţii celor doi nefericiţi îndrăgostiţi.