ACUM:
1.00
Notturno
produs de BBC, preluat prin Uniunea Europeană de Radio
Urmează: 7.00 Musica viva Matinalul altfel marca Radio România Muzical.
Apoi: 9.55 Promo Informații despre evenimentele Radio România Muzical și ale partenerilor noștri.

Arhivă : Cronici Înapoi

Opereta a renăscut la Brașov

Bookmark and Share
Publicat: marți, 29 Noiembrie 2011 , ora 13.21

În plin festival, ajuns la ediția IX, Opera din Brașov a marcat un punct de reper în existența teatrului și a slujitorilor săi, aflat sub semnul debutului și al începutului din varii motive și în varii moduri. Directorul ad-interim Cecilia Doiciu și secretarul muzical Ovidiu Mezei, cu un entuziasm și o determinare… contagioasă, au dorit ca, după foarte mulți ani, să readucă în repertoriu o operetă, regizată de un nume nou pe afișul teatrului, iar rolurile să fie interpretate de soliști care fie reapăreau pe scenă (din nou după foarte mulți ani) în roluri importante sau care abordau pentru prima oară acest gen atât de special.


O adevărată provocare…

… și pentru ansamblu și pentru public, mai ales că s-a montat Liliacul de J. Strauss, în viziunea regizorală a cunoscutei Alice Barb, având o îndelungată experiență în teatrul de proză, cu numeroase conexiuni în lumea muzicii, atacând însă abia acum un spectacol liric integral. Situația a fost de așa natură încât producția s-a ridicat într-un timp extrem de scurt, lucrându-se cu două distribuții (existând chiar și o a treia…), în care, de asemenea, cei mai mulți soliști erau, într-un fel sau altul, debutanți.

Singura care a reluat, în seara premierei, un personaj care, cu ani în urmă, îi adusese reale satisfacții artistice și pe scena bucureșteană, a fost soprana Lăcrămioara Schuller, având și umorul și dezinvoltura și știința de a spune textul vorbit, cunoscând din interior maniera de a evolua în acest gen atât de pretențios, realizând astfel o Adela plină de viață și de vervă, cu un joc de veritabilă subretă.

O altă soprană - Mirela Zafiri - care, anterior, susținuse același rol, a apărut de această dată în Rosalinda, tipul de glas lirico-lejer al celor două interprete fiind foarte asemănător, deși cred că era preferabil un anume contrast, mai ales că și atitudinea lor scenică a avut multe în comun; cochetă, răsfățată, uneori ușor prețioasă în rostirea textului, dorind totodată să-și etaleze supra-acutul, a fost, cu siguranță, mai altfel decât ceea ce ne imaginăm de obicei despre vieneza mic-burgheză.

Pe de altă parte, mezzosoprana Cristina Roșu a rezolvat agreabil travestiul Prințului Orlowsky, purtând bine fracul roșu, având atitudinea cerută pentru tânărul elegant, dar poate mai puțin blazat față de cum se declară el însuși. Baritonul Adrian Mărcan a debutat în Falke, aducând și glasul său calitativ și aplombul, suplețea mișcării și charisma necesară personajului. Basul Dan Popescu a creat un Frank bonom, cu glas profund și prezență sobru-amuzantă, în timp ce tenorul Liviu Iftene a profitat de ocazie să ofere un întreg recital (după părerea mea în exces) cu decupaje din celebre arii din opere atât în primul, cât și în ultimul act, etalându-și vocea și în special acutul, "tenorului Alfred" fiindu-i rezervat și un joc de scenă amplificat (intrând pe fereastră, ascunzându-se în dulap, scoțând din valiză… papucii de casă, studiind partituri în "celula" ca o colivie etc.). Mugurel Oancea a susținut cu acuratețe rolul Notarului Blind, Marcel Zănescu fiind un aspru Ivan, Cristina Rotundu o simpatică Ida, iar Cristian Fieraru un (destul de) nereușit Frosch.

Remarcabil este faptul că astfel (aproape) întreaga distribuție a fost alcătuită din soliștii teatrului (ca și în seara următoare, de altfel), singur tenorul Cosmin Marcovici sosind de la Iași pentru a debuta, la rândul său, într-o operetă, dar sigur și dezinvolt în dificilul Eisenstein, schimbând deci "registrul" personajelor dramatice cu cel în care a dansat și a jucat convingător. Iar invitata specială la "balul Prințului Orlowsky", soprana Daniela Vlădescu, a trăit emoția revenirii pe scena unde și-a început cariera, anunțată, de altfel, ca apărând la Opera din Brașov după 20 de ani în care a evoluat prin multe teatre, alegând pentru acel moment cu mare încărcătură sentimentală, nostalgicul Cântec indian din Rose-Marie; îmbrăcată într-un sari albastru, purtată de scena turnantă ca într-o călătorie, părea desprinsă de pe cerul înstelat din fundal (idee foarte inspirată, mai ales în… noaptea de Revelion, dar aș fi preferat ca pe durata ariei, stelele să rămână albastre, nu roz…).


Spectacol cu enorm impact la public

Vorbind despre asemenea aspecte, decorurile sunt funcționale și aerate, cu elemente simpatice și de efect, iar costumele în general frumoase, de bun gust, deși nu am înțeles de ce eleganța și cromatica pastelată din actul II nu se păstrează și în rochiile purtate de Adela (roșu-coraille) și Ida (verde-fosforescent), nici chiar rochia "de la bunica" în care este îmbrăcată Rosalinda ca "prințesă maghiară" nefiind foarte inspirată.

Regia s-a dorit mai aproape de teatrul de proză, dar rezultatul este totuși pe coordonate clasice, beneficiind de interpreți tineri și prezentabili, cu o dicție bună în special în textul vorbit, maleabili și entuziaști; sincer, nu am prea înțeles de ce Eisenstein și Falke, după ce beau din sticla de votcă, dau din picioare identic (și cu repetiție…), în loc să mimeze sufocarea din cauza "tăriei", așa cum nu știu de ce balerinele-"șoricei" s-au rezumat la mișcări corecte și fără antren, în timp ce balerinii au avut gesturi expresive, de mare efect (coregrafia Dorin Coșeriu).

Corul (pregătit de Mircea Oros) a sunat bine, orchestra s-a străduit și în parte a reușit să fie "la înălțime", dar dirijorul Traian Ichim a impus un tempo deloc corespunzător celui solicitat de soliști, ceea ce a generat numeroase decalaje, care desigur se pot remedia în viitoarele reprezentații, ca și micile bâlbe sau replicile uitate și stagnările, astfel încât spectacolul să capete un plus de fluență și strălucire. Pentru că, privit în ansamblu, este omogen, pus la punct, plin de viață și mai ales cu un enorm impact la publicul care a făcut ca sala să devină (la propriu) neîncăpătoare, biletele fiind vândute deja și pentru următoarele date în care este programată opereta straussiană. Bucuria și entuziasmul cu care spectatorii au aplaudat și ovaționat minute în șir au răsplătit din plin efortul cu totul deosebit al realizatorilor de a oferi îndrăgita lucrare într-un veșmânt nou și o interpretare pe măsură, semn că și artiștii și melomanii aveau nevoie și așteptau de (prea) multă vreme să se regăsească sau să descopere o astfel de partitură. Iar brazii împodobiți amplasați pe laterala scenei s-au potrivit de minune cu derularea acțiunii care se petrece în seara și noaptea de Anul Nou - semn al înnoirii, al schimbărilor fundamentale care, după foarte mulți ani, se petrec la Opera din Brașov.

Anca Florea