Marţi, 22 noiembrie 2011, în Salonul Galben al Operei, alături de ceilalţi spectatori - vreo 30 cu totul, între care şi câţiva colegi de breaslă - am asistat la aproape două ore de conversaţie purtată pe un ton colocvial şi având un caracter mai degrabă improvizatoric decât elaborat anterior. Moderatorul şi catalizatorul a fost Ioan Holender care ştie să polarizeze atenţia, cu autoritatea poziţiei şi experienţei obţinute în viaţa muzicală internaţională, cu observaţii pertinente, adesea subiective, făcute în binecunoscutul său stil flegmatic-acidulat. Parteneri de dialog i-au fost Cătălin Ionescu Arbore - directorul Operei bucureştene, soprana şi profesoara de cânt Georgeta Stoleriu, tenorul Cornel Stavru, soprana Irina Iordăchescu şi criticul muzical Costin Popa.

Temele abordate?

Sumedenie. De la numărul premierelor, al titlurilor rulate într-o stagiune şi al spectacolelor susţinute într-o săptămână la numărul de angajaţi, tipurile de contract şi salariile din Operă. De la lipsa unei planificări a distribuţiilor pe termen lung şi motivele acesteia la multiplele ei consecinţe, de la probleme de probitate profesională şi democraţie prost înţeleasă la calitatea spectacolelor, de la subvenţii şi sponsorizări la raportul de forţe între regizor, dirijor şi directorul de teatru în pregătirea unei noi montări etc.

Opera - un gen viabil!?

S-au pus multe întrebări, s-au dat şi anumite răspunsuri - mai mult sau mai puţin convingătoare - fără intenţia sau speranţa reală a găsirii soluţiilor pentru problemele semnalate. S-a putut deduce doar că soluţii nici nu prea există fără o finanţare adecvată şi o legislaţie clară, coerentă şi corectă în domeniul artistic. Cât despre titlul acestei aşa-zise conferinţe, "Artele spectacolului muzical, încotro?", el a fost amintit în treacăt de cineva ca subiect de dezbatere şi preluat imediat de domnul Holender care şi-a exprimat convingerea că opera este şi va rămâne un gen viabil.

După ce s-a glosat nostalgic în răstimpuri pe tema trecutului glorios al primei noastre scene lirice, acelaşi Ioan Holender a trecut ex abrupto de la rolul de instigator la cel de conciliator decretând în final: "Nu e totul bun ce a fost, nu e totul rău ce este." Dixi!