ACUM:
21.00
Scena europeană
Înregistrări sau concerte în direct.
Urmează: 23.30 Sunete contemporane Incursiune în lumea muzicii contemporane românești.
Apoi: 0.00 Adagietto În inima nopții, sonorități aduse din inima nopții...

Arhivă : Cronici Înapoi

Satyagraha lui Philip Glass de la MET prin The Light Cinema

Bookmark and Share
Publicat: marți, 22 Noiembrie 2011 , ora 11.48

Tradiționala operă în care soliștii fac ceea ce cântă și cântă ceea ce fac, acțiunea este dirijată de text, muzica este portretul psihologic al interpreților și se dezvoltă pe numere ca la Verdi sau continuu ca la Puccini, a fost extraordinar de frumos contestată în Satyagraha lui Philip Glass.


Contestarea tradiționalului

Așa cum am văzut sâmbătă, 19 noiembrie 2011, urmărind la The Light Cinema transmisiunea directă de la Opera Metropolitan din New York, în Satyagraha există patru planuri simultane, nici unul completându-l pe altul. Textul, fragmente din Baghavad Gita, nu reflectă acțiunea de pe scenă care îl are în centru pe Mahatma Ghandi. Narațiunea este jucată de personaje, povestită de mișcările și expresiile lor faciale. Suspendat într-o fereastră din peretele care delimitează scena, un alt personaj, rol mut, fără nici o legătură cu acțiunea de pe scenă și nici cu textul, își joacă momentul definitoriu al vieții. În fine, sinopsisul operei relatează pe larg ce se întâmplă în fiecare act, fapte aflate la aceeași mare distanță de text și doar cu vagi legături cu acțiunea.

Satyagraha de Philip Glass se cântă în sanscrită, fără supratitrare. Așa a vrut compozitorul, pentru că textul din Baghavad Gita trebuie auzit, nu citit, și pentru a concentra atenția nu asupra cuvintelor, ci a muzicii. Pentru ca totuși să înțelegem ce ni se comunică, textul este proiectat pe fundal, în engleză, la finalul sau la începutul fiecărei scene.

Muzica lui Philip Glass este minimalistă: câteva motive care se repetă minute în șir, însoțite de un joc scenic au ralenti. Ai deci nevoie de un designer care să suplinească lipsa de mișcare din muzică, așa că au fost decoruri foarte frumoase chiar dacă sobre, costume uneori în tonuri de pământ, alteori viu colorate, uriașe păpuși din hârtie, înfățișând oameni grotești, animale și zei indieni, manevrate de actori pe catalige.


Minunați

Dar pentru a da viață unei asemenea muzici ai nevoie mai ales de soliști minunați; acest singur cuvânt îi califică perfect pe soprana Rachelle Durkin, baritonul Kim Josephson, basul Alfred Walker, care l-au încadrat pe tenorul Richard Croft, un cântăreț cu glas foarte frumos, cald, melodios, uman prin excelență și un actor foarte bun, care l-a întruchipat pe Ghandi.

Maria Monica Bojin