Fără nicio îndoială, tenorul Alfredo Pascu este, de mulţi ani, junele-prim "en titre" al operetei româneşti, implicit al Teatrului de Operetă - preluând astfel "ştafeta" de la Nae Leonard, Ion Dacian şi Dorin Teodorescu - statut pe care l-a câştigat prin glasul calitativ, prezenţa scenică elegantă şi dezinvoltă, charisma irezistibilă în mai toate rolurile importante ale genului, melomanii şi fanii săi invadând sala pentru a-l vedea în spectacole, cândva numeroase, de o vreme extrem de puţine din motive aparent inexplicabile. De altfel, de-a dreptul uimitor, în "concertul tenorilor" dedicat centenarului Ion Dacian, a fost marele absent, fiind preferaţi alţi solişti foarte departe de acea filieră de care aminteam.

Marele absent de la concertul tenorilor, sărbătorit în festival

Poate prin compensaţie, în cadrul celei de-a patra ediţii a Festivalului "Viaţa e frumoasă", i s-a rezervat o întreagă seară, prin care, marcând 15 ani de carieră artistică pe acea scenă, a dorit să readucă în faţa publicului său fidel câteva repere din partituri apropiate sufletului său. În compania orchestrei şi corului teatrului, cu Lucian Vlădescu la pupitru, Alfredo Pascu a abordat arii din Ţara Surâsului, Vânzătorul de păsări, Voievodul ţiganilor, Lăsaţi-mă să cânt, Contesa Maritza, Lysistrata, în care timbrul său bogat, cu acut generos, a încântat, chiar dacă - probabil din cauza emoţiilor - a păstrat permanent o atitudine sobră, văduvită tocmai de acel cuceritor farmec personal în care zâmbetul şi verva au un rol decisiv, asigurându-i şi acea strălucire cu care ne-a obişnuit de un deceniu şi jumătate.

Aşteptam un "foc de artificii", dar am urmărit un tenor matur, preocupat de modul în care cântă, adresându-se publicului la fel de "serios", optând, în aria finală (din Ţara Surâsului) pentru o abordare prioritar în mezza-voce, ceea ce a făcut ca acel concert aniversar să se încheie mai discret. Puţin contrariaţi, cei care îl îndrăgesc şi îl apreciază deopotrivă în repertoriul de operetă, cât şi în cel de operă, l-au aplaudat şi chiar ovaţionat cu sinceritate şi cu speranţa că îl vor revedea mai des în stagiunea curentă.

Orchestra a propus şi uvertura la aceeaşi partitură de Lehar, apoi cea a operetei de Gherase Dendrino, precum şi - frumos dar ieşit din context - celebra Meditaţie din opera Thais de Massenet, iar corul a interpretat cu aplomb deopotrivă secvenţe din Vânzătorul de păsări şi Voievodul ţiganilor.

Portret creionat cu caldură şi afecţiune

În deschiderea serii, directorul general al Operetei, Răzvan Dincă, l-a elogiat pe tenorul-vedetă, căruia soprana Daniela Vlădescu - în dublă calitate de parteneră de scenă şi manager general al Operei din Constanţa - i-a creionat, cu căldură şi afecţiune, un portret în care s-au regăsit omul şi artistul, aşa cum îl ştiu cei din sală şi cei din spatele cortinei, muzicologul Viorel Cosma profitând de ocazie pentru a decupa din Lexiconul său "fişe" pline de date privindu-l pe Alfredo Pascu, dar şi pe Leonard sau chiar pe Ciprian Porumbescu.

Scenografie însăilată fără prea mult profesionalism

Ca şi la acel ratat concert al tenorilor, şi de această dată imaginile proiectate pe fundal au fost în totală discordanţă cu ceea ce se cânta pe scenă, amalgamând fragmente din operete şi opere cu fotografii, într-o derulare (uneori… repetitivă) improvizată, adesea hilară, pentru că în filmările preluate de la TVR apărea scris titlul unei lucrări (câteodată şi partenerul), în timp ce pe scenă… se cânta cu totul altceva!… Pe de altă parte, acea însăilare nu a prea trădat profesionalismul, parte având notate detalii respective, parte nu, lipsa de unitate şi de concepţie fiind evidentă. De altfel, nici maniera în care erau anunţate paginile incluse în programul concertului nu era prea riguros "expusă" pe ecranele ce încadrau scena, unele cu amănunte în exces, altele fără…

În sfârşit, Teatrul de Operetă şi-a onorat junele-prim aşa cum merită din plin. Chiar dacă aşteptam o seară de referinţă, cu "explozii" pe scenă şi în sală, Alfredo Pascu a oferit o prestaţie atent pusă la punct, cu seriozitate binevenită în plan artistic, dar uşor deconcertantă pentru cei care sperau ca, măcar la final, să le acorde zâmbetul său inconfundabil. Poate la următorul concert…