ACUM:
21.00
Scena europeană
Înregistrări sau concerte în direct.
Urmează: 23.30 Sunete contemporane Incursiune în lumea muzicii contemporane românești.
Apoi: 0.00 Adagietto În inima nopții, sonorități aduse din inima nopții...

Arhivă : Cronici Înapoi

Deschidere de stagiune la Opera Națională București - Oedip de Enescu

Bookmark and Share
Publicat: marți, 18 Octombrie 2011 , ora 13.19

După ce noua producție cu Oedip s-a prezentat în cadrul Festivalului "Enescu", Opera Națională București și-a deschis stagiunea cu aceeași operă enesciană, în regia semnată de Anda Tăbăcaru-Hogea, scenografia Vioricăi Petrovici și coregrafia imaginată de Răzvan Mazilu, la pupitru aflându-se Tiberiu Soare. Orchestra a sunat neașteptat de bine, sigur și expresiv, dirijorul dovedind încă o dată calități incontestabile, unanim apreciate.


Debuturi în distribuție

În distribuție, pe lângă soliștii binecunoscuți (și din versiunile precedente), s-au regăsit și câteva debuturi - Liviu Indricău (un tenor care poate fi "o promisiune", corect în Păstor), Marius Boloș (conștiincios dar fără relief în Marele Preot), Sidonia Nica (onestă în Iocasta), Andrada Roșu (o voce generoasă, interesantă în Sfinx). În rest, i-am reascultat, în maniera obișnuită, pe Ștefan Ignat (Oedip), Ionuț Pascu (înlocuindu-l însă în ultima clipă pe anunțatul Eugen Secobeanu în Creon), Pompei Hărășteanu (…ca întotdeauna în Forbas), Mihnea Lamatic (Paznicul), Vicențiu Țăranu (Teseu), Crina Zancu (Antigona), Miruna Sturza (O tebană). Corul a sunat în general omogen și dens (pregătit de maestrul Stelian Olariu); balerinii Bianca Stoicheciu și Virgil Ciocoiu au debutat cu expresivitate în cuplul "aurit" (…nu am prea înțeles ce semnificație avea), în timp ce (probabil) Eriniile au fost sugerate de tinere cu părul roșu și mantie neagră, "fâlfâind" până și în jurul lui Tiresias, personaj imaculat prin însăși esența lui, în care m-am bucurat să-l reascult, după mulți ani din nou pe scena ONB, pe basul George Crăsnaru, detașându-se pregnant prin intensitatea interpretării, prin tensiunea conferită discursului său puternic conturat, subliniind și sensul cuvântului care astfel capătă "greutatea" cerută.


Un număr consistent de gafe regizorale

Derularea scenică mi-a trezit, și de această dată, nedumeriri și chiar revolte, gafele regizorale fiind prezente din abundență; pentru că, spre exemplu, (același) Tiresias apare cu figura înroșită de sânge (așa cum avea să fie Oedip după ce și-a scos ochii), deși el este un orb clar-văzător, deci o metaforă care se pierde, anulată printr-o asemenea tratare. Apoi, la finalul tabloului, Păstorul îi dă copilul nou-născut lui Forbas, pe treptele din dreapta scenei, în timp ce din stânga intră… Oedip deja adult în tabloul următor, ceea ce pentru un spectator neavizat devine de neînțeles. În monolog, eroul spune clar că a ajuns la întretăierea a trei drumuri, dar… acestea nu există, în schimb apare dintr-o trapă un fel de sobă care scoate fum (am aflat ulterior că era… Hecate!), în spatele căreia Oedip îl ucide pe Laios, rege care vine mergând pe jos, deși Păstorul spune că se aud roțile carului regal. Din aceeași trapă iese imediat Sfinxul, într-o rochie-mantie cu glugă - totul roșu-coraille (culoare obsedantă la ONB de vreo șase ani încoace…) -, cu un fel de mănuși în mâinile care, după cum spune textul (și legenda) trebuiau să fie… aripi înfricoșătoare.

În tabloul încoronării, apoteoza momentului este ratată, pentru că în timp ce corul (poporul) cântă "slavă, slavă", Iocasta se întinde pe spate pe un soclu, iar Oedip se apleacă peste ea și o sărută… în piața publică! Probabil că gestul se dorea o sugerare a incestului dar… Trecând peste alte secvențe mai puțin grave, în scena finală (în care fântâna este înlocuită cu un bol de sticlă) se contrazice până și intenția compozitorului (acuzată de misticism la premiera din 1958 și tocmai de aceea interzisă atunci) prin care Oedip se purifică și se pierde în veșnicie - acum însă, urcă pe acel soclu (multifuncțional), Teseu îi pune pe cap o coroană aurită (?!), iar eroul rămâne nemișcat ca o statuie… eternă. De ce?…

Într-o lumină (aproape) permanent difuză, dar cu un joc sugestiv, cu proiecții (aproape) permanente, scenografia este cumva pe linia clasică, evocând Elada în special prin costumele sugestive, majoritatea albe, unele amintind robele antice, cu un decor unic alcătuit dintr-o platformă flancată de trepte, unde se petrec cele mai importante momente ale acțiunii, dar amplasarea spre planul îndepărtat al scenei face ca glasurile celor ce cântă stând pe acea suprafață să nu se mai audă, în ciuda eforturilor soliștilor; mai norocoși sunt cei care evoluează aproape de rampă.


O reprezentație cuminte, fără anvergură și dramatism

Și tocmai datorită aspectului clasic, am fost convinsă, încă din prima clipă, că producția va fi primită destul de bine de către specialiști (ceea ce s-a și confirmat), dar m-a uluit faptul că niciun cronicar nu a remarcat… detaliile-gafe care nu mai țin de subiectivism sau reavoință, ci de o evidență la îndemâna oricărui spectator care a citit măcar legenda. Privită în ansamblu, reprezentația nu are însă anvergură și dramatism, deci este… "cuminte", iar soliștii destul de neimplicați, dar cea de a cincea versiune a operei lui Enescu pe scena bucureșteană va rămâne în repertoriu, ceea ce reprezintă un câștig pentru partitura a cărei soartă a fost cam vitregă la ONB în ultimele decenii… Și totuși, la deschiderea stagiunii, sala nu a fost plină, ba chiar cu (prea) multe scaune goale…


Anca Florea