ACUM:
1.00
Notturno
Produs de BBC, preluat prin Uniunea Europeană de Radio.
Urmează: 7.00 Allegro... de weekend Un matinal clasic, într-un tempo vivace.
Apoi: 9.50 Promo

Arhivă : Cronici Înapoi

Ceaikovski și Enescu, nu Ceaikovski versus Enescu - o competiție în care ambii concurenți s-au clasat pe locul I

Bookmark and Share
Publicat: vineri, 27 Mai 2011 , ora 12.03

Reunirea tradiției și a interpretării personale

Ar trebui să încercați și varianta propusă joi, 26 mai 2011, Concertului nr. 1 pentru pian și orchestră de Ceaikovski de către maestrul Horia Andreescu, Orchestra Filarmonicii "George Enescu" și pianistul Alessandro Taverna. Poate o veți găsi prea romantică, poate prea grijuliu interpretată în ceea ce-l privește pe ansamblul simfonic; însă veți găsi cu certitudine muzica majestuoasă și un solist care știe să scoată din pian, chiar dacă într-un tempo cam reținut, tot ceea ce vă așteptați să fie acest concert.

Dacă aveți interpretări favorite, mai ales când este vorba de o lucrare celebrissimă pe care o fredonează toată lumea cap-coadă, știți ce înseamnă să o auziți într-o versiune inferioară. Descalificați total noul muzician fără a-i acorda măcar șansa reușitei într-un alt repertoriu. Nu este cazul lui Alessandro Taverna, un tânăr care a avut strălucire, amploare, virtuozitate, lirism, fiori, delicatețe, sunete cristaline, o relație cu instrumentul pe care l-a controlat sau de care s-a lăsat dus. Petra Gherasim, împreună cu care am ascultat concertul, declara că lui Taverna i-a lipsit forța, pe care o susține imperioasă unei creații ruse și că l-ar vedea mai bine într-un Chopin. A avut dreptate în aceea că în partea a II-a, foarte chopin-iană în triluri, subțirime și diafan, pianistul a avut momente excelente, la fel și în mișcarea finală, de virtuozitate constantă.

Enescu: român, european, doinit, romantic

Aplauzele au fost însă, surprinzător dacă te gândești că au urmat acestui Concert pentru pian de Ceaikovski, la fel de bogate în finalul părții a doua a serii, când maestrul Horia Andreescu a dirijat o Simfonie a 2-a de George Enescu impecabilă. Este un mister și o caracteristică extrem de prețioasă a compozitorului faptul că este imediat identificabil ca Enescu, român, european - în același timp. Sunt motive muzicale într-o alunecare treaptă cu treaptă, într-o sfârșeală specifică doinei de jale, încorporate într-o lucrare foarte romantică în avânt, expansivitate, plinătate sonoră, wagneriană în leitmotivul care străbate întreaga lucrare. Orchestra lui Enescu este supradimensionată, cu adaos de pian și cu o partidă uriașă de suflători foarte bine utilizată, care colorează, aduce mister și exotism stravinskian și care cade apoi în cea mai frumoasă melodie de tip popular românesc. Iar în partea a treia, Enescu a realizat un marș sumbru care îți făcea realmente frică - și să amintesc și motivul melodic minim, atât de inspirat că te întrebi cum poate încăpea așa multă muzică și așa multă expresie în 4 sunete descendente.

Întru totul, Simfonia a 2-a de Enescu este unul din motivele pentru care muzicienii din afara României se bucură când îl descoperă pe acest compozitor, pentru că descoperă o bogăție de-a dreptul incredibilă.

Maria Monica Bojin