ACUM:
17.00
Perpetuum mobile
Actualitate, muzică bună, educație și ... un tonus optimist la final de zi.
Urmează: 18.55 Promo Informații despre evenimentele Radio România Muzical și ale partenerilor noștri.
Apoi: 18.59 Promo RRM Detalii despre cele mai interesante emisiuni ale zilei.

Arhivă : Cronici Înapoi

O comedie la care… nimeni nu zâmbește

Bookmark and Share
Publicat: marți, 19 Aprilie 2011 , ora 17.07

Extrem de săracă în oferte, stagiunea Operei Naționale București a propus, în prag de Florii, o premieră care, încă de la anunțarea ei, a născut multe discuții, pentru că Cei patru bădărani (I quatro rusteghi) de Wolf-Ferrari este, din start, doar o "bifare" de imagine, partitura neavând o muzică deosebită, iar teatrul neavând, de fapt, soliști cu umor, capabili să susțină personajele astfel încât să devină comice.

Carențe de neiertat

Un alt aspect care nu cred că face cinste unei instituții de prestigiu național este necunoașterea istoriei acesteia chiar de către cei ce o conduc, fie pentru că - din motive subiective - nu răsfoiesc volumele referitoare tocmai la această istorie, fie din dezinteres.

Altfel nu se poate explica răspunsul evaziv dat de directorul ONB la TVR privind o eventuală montare anterioară a lucrării, declarând că… nu se știe precis dacă la Opera bucureșteană a mai fost pusă în scenă, deși tocmai aici a avut loc premiera pe țară, în 4 noiembrie 1938, în regia semnată de Sigismund Zaleski, sub bagheta lui Egizio Massini evoluând interpreți de cotă precum Gheorghe Folescu, Nicolae Secăreanu, Maria Snejina, Emilia Guțianu, Maria Cojocăreanu sau Dora Massini.

Tot ce s-a putut…

Întâmplarea face ca și acum regia să fie realizată de un artist străin - Peter Pawlik -, dar bun cunoscător al scenei românești, nu doar pentru că este soțul reputatei mezzo-soprane Ruxandra Donose, ci și pentru că a debutat la ONB, în urmă cu câțiva ani, cu o foarte reușită producție a operei rossiniene La Cenerentola.

Din punctul său de vedere, a făcut, probabil, cam tot ce era posibil (supralicitând cu "poante" discutabile), încercând să creeze prototipuri bine diferențiate (deși nu știu de ce unul trebuia să fie șchiop, altul "nevăzător", altul surd), dar în limita disponibilităților artistice ale soliștilor, care se "plimbă" mult și inutil pe scenă, singurul element "de culoare" fiind apariția periodică a actorilor companiei "Dell'Arte" care aduc specificul Commediei dell'Arte în mișcări sau atitudini (pe care însă orice balerin le-ar fi realizat), dar și în costumele de carnaval, contrastând cu cele uniform albe ale soliștilor (schițate destul de simplist și fără gust de Andreea Koch).

Scenografie forțată

Pentru că acțiunea se petrece la Veneția, locul de desfășurare este subliniat inspirat (chiar dacă nu total original…) prin "inundarea" scenei pe întreaga suprafață (neexploatată însă regizoral), interpreții mergând fie prin apă, fie pe "traverse" de lemn (așa cum se petrece și în realitate, în zilele când străzile orașului sunt acoperite de apă), acestea devenind elemente de decor adesea deplasate fără rost dintr-un loc în altul. Dar trebuie să recunosc faptul că imaginea de ansamblu este de real efect - cam singurul aspect reușit al spectacolului -, luminoasă, agreabilă, sugerând și stâlpii de care se prind gondolele și interiorul unor locuințe, deși am recunoscut fără voie (și) repere din alte scenografii (oglinda înclinată ca în Macbet sau Faust, bordarea cu "neon" a scărilor, așa cum tot în opera verdiană sunt marcate zidurile etc.), realizate de-a lungul vremii de același arh. Cătălin Ionescu-Arbore, semnând acum decorurile alături de Vlad Osiac (ce a făcut fiecare… nu se știe).

Colaboratori pentru roluri secundare?!

Cât privește interpretarea, aș sublinia sonoritatea adecvată și suplă a orchestrei, capacitatea dirijorului Vlad Conta de a coordona relația fosă-scenă destul de dificilă, mai ales când ansamblurile vocale complicate au tendința să "scape" din tipare, generând decalaje; apoi aș remarca investiția de muncă și efort a tuturor celor implicați, soliștii susținând o scriitură atipică, fără linii melodice, cântând în dialect veneto, dar… fiecare după posibilități. Dacă aria, plasată spre final, i-a oferit posibilitatea Crinei Zancu să-și pună în valoare datele vocale într-un personaj parcă "inventat" pentru ea - cocheta Felicia -, dacă Simonida Luțescu a creat o simpatică Lucieta, iar naivul-infantil Filipeto își găsește în Lucian Corchiș imaginea aproape ideală, dacă glasul profund al Adrianei Alexandru ar fi trebuit "speculat" pentru a obține accente pline de haz, iar vocea Tinei Munteanu a rămas frumoasă, în rest i-am reîntâlnit, așa cum îi știam dintotdeauna, pe Mihnea Lamatic, Ștefan Schuller, Vicențiu Țăranu, Mihai Lazăr, fără să înțeleg de ce era nevoie să se apeleze la un colaborator - Leonard Bernad - pentru un rol șters (Cancian), pe care l-ar fi conturat la fel de anost orice alt angajat al teatrului, în episodica Servitoare revenind (de ce?) Ruxandra Ispas.

Nedumerire și aplauze de complezență

Este o lucrare comică, dar timp de aproape trei ore nu am remarcat urmă de zâmbet pe fețele plictisite sau chiar enervate și somnolente ale spectatorilor care, de altfel, după pauză au rămas și mai puțini decât la început, iar aplauze nu au fost decât după aria Feliciei și, așa cum cere bunacuviință, la final. În pauză, departe de a acea efervescență proprie unei premiere, publicul era tăcut și… dădea din umeri ca singur comentariu, întrebându-se totuși de ce s-a ales o asemenea partitură care nu este de succes nici pentru melomani, nici pentru muzicieni, deci nu are nicio șansă de supraviețuire.

Mult efort și… degeaba

Mi-ar fi plăcut să recomand cititorilor să urmărească noua producție a ONB, dar nu pot să o fac nici după ce am urmărit și a doua distribuție, din nou cu mulți colaboratori… inutili; și mă gândesc că dacă "mai-marii" ONB ar fi citit că producția din 1938, deși cu o distribuție fastuoasă, "nu a prea făcut vâlvă în rândul melomanilor bucureșteni", R. Al. remarcând, în "Universul", "lâncezeala, lungimea, personajele statice" sau că "lucrarea, pentru a putea trăi pe o scenă, atât de firav hrănită de muzica ei, cere o adevărată virtuozitate de prezentare din partea tuturor interpreților", s-ar fi lămurit că… nu este cazul să fie montată din nou, după mai bine de șapte decenii, obligând interpreții să muncească imens și… degeaba.

Anca Florea