ACUM:
21.00
Scena europeană
Înregistrări sau concerte în direct.
Urmează: 23.30 Sunete contemporane Incursiune în lumea muzicii contemporane românești.
Apoi: 0.00 Adagietto În inima nopții, sonorități aduse din inima nopții...

Arhivă : Cronici Înapoi

Muzică, muzică, muzică

Bookmark and Share
Publicat: vineri, 18 Martie 2011 , ora 12.47

Concertul de ieri, joi, 17 martie 2011, a început într-o liniște deplină și s-a terminat în aplauze pe care le suportai făcând eforturi să-ți adaptezi auzul intensității lor. Liniștea s-a datorat momentului de reculegere pe care Filarmonica bucureșteană ni l-a cerut în memoria victimelor tragediei din Japonia. Aplauzele – tuturor muzicienilor implicați în concert.

Vioară și voce – cele două „v”-uri dedicate ale serii

Mai întâi, Liviu Prunaru. Temperamental, hotărât, decis să cânte muzica până la ultimul sunet, s-o extragă din vioară până la ultima vibrație, un virtuoz excelent fără a face vreun caz din aceasta, de-a dreptul armonic în instrumentul solo, cristalin în registrul extrem acut. L-am ascultat pe Liviu Prunaru în Concertul nr. 3 pentru vioară de Max Bruch, un Bruch agresiv, încrâncenat și furtunos, cu schimbări bruște de stare – în partea I; tandru, delicat, expansiv și nostalgic în mișcarea lentă; ironic, încărcat la maxim de energie – în partea finală. Peste toate – trebuie să revin la vioara lui Liviu Prunaru care „cântă singură”, lejer, relaxat, plin de bucurie.

Corul Filarmonicii „George Enescu”, foarte bine pregătit, a participat la realizarea lucrării Sounds of the Ending Century de George Foca-Rodi, compozitor stabilit în Statele Unite. Muzica lui, modernă, trimițând un pic spre romantismul târziu, cu text din genul recviemului, a captat și a ținut vie curiozitatea prin melodiile și schimbările armonice surprinzătoare dar nu violente.

Final în victorie

Ultima lucrare - Simfonia a 4-a în fa minor de Piotr Ilici Ceaikovski, un alt tip de romantic decât Bruch: patosul și energia sunt mai profunde, sonoritatea lor – mai plină, mai deznădăjduită, renunțarea mai dureroasă, căutarea mai disperată, nostalgia definitivă, dăruirea totală, victoria – finală. Și nu uit că nu putem cu nici un chip face abstracție de partea a 3-a, Scherzo pizzicato, unde Ceaikovski pare că respiră adânc și se întoarce la copilăria inerent lipsită de griji.

E greu și din punct de vedere psihologic să stai în fața unei orchestre cu adaosuri temporare de solist și cor mixt, timp de 2 ore.  Maestrul Horia Andreescu, expresiv în muzicalitate și gestică, atent și competent ca întotdeauna – a dirijat simfonia lui Ceaikovski fără partitură – se simte neîndoielnic bine în fața marelui aparat instrumental și, la fel de limpede, îi face și pe muzicieni să se simtă bine.

Maria Monica Bojin