ACUM:
23.30
Sunete contemporane
Incursiune în lumea muzicii contemporane românești.
Urmează: 0.00 Adagietto În inima nopții, sonorități aduse din inima nopții...
Apoi: 0.55 Imnul de stat

Arhivă : Cronici Înapoi

O nouă realizare de prestigiu pentru soprana Elena Moșuc

Bookmark and Share
Publicat: marți, 15 Martie 2011 , ora 15.25

Ca de obicei, Opera din Zürich are și în această stagiune titluri și distribuții atractive. În săptămâna 14-20 martie 2011 am văzut mai întâi, în 9 martie, al patrulea spectacol din cele nouă ale noii producții cu Norma de Bellini. Seria, începută în 27 februarie, a marcat debutul în temutul rol titular al renumitei noastre soprane Elena Moșuc.

Triumful Elenei Moșuc

Aflată la apogeu de carieră, după confirmări la Scala și Metropolitan, celebră în toată lumea prin tălmăcirile belcantiste, Elena Moșuc a abordat personajul de la altitudinea profesionalismului, a științei de cânt, a pătrunderii în spiritualitatea eroinei, a tehnicii vocale impecabile. Cu glas strălucitor, soprana și-a pus amprenta artei sale de la prima intrare în scenă, recitativul "Sediziose voci", rostire în care pregnanța cuvântului, a articulării, notele grave cu sonorități de piept au anunțat o serată de excepție. A urmat celebra cavatină "Casta Diva", invocare în limpezime, cu legato minunat. O rugăciune care a tăiat răsuflarea sălii, explozia de aplauze și ovații oprind practic spectacolul. Ceea ce a urmat a fost o înșiruire de fraze nuanțate, de agilități derulate cu acuratețe, de acute prelungi, de pianissime diafane, dar nu numai atât. Accente decise au completat portretizarea arhetipalului personaj. Norma în viziunea Elenei Moșuc este plină de sensibilitate și lirism, eroină vulnerabilă, la care sacrificiul vine din suferință. Finalul a fost superb și parcă artista a dorit să lase amintire spectatorilor un desen melodic acut interminabil, dintr-o singură respirație, în pianissmo, "Ah! padre!... un prego ancor" și o cantilenă modelată infinit, "Deh! non volerli vittime". Zece minute de aplauze și ovații au consemnat triumful Elenei Moșuc și succesul serii.

… și alte impresii despre interpretare

Roberto Aronica este tipul de baritenore, tenor baritonal, ideal pentru rolul Pollione, cântăreț limitat însă la abordarea eroică. Do natural, nota acută a ariei "Meco all'altar di Venere", a apărut precară. La fel ca și sunetele extrem - înalte ale mezzosopranei Michelle Breedt, Adalgisa, altminteri cu frazare frumoasă și intenții de nuanțare. Pentru rolul Oroveso a fost distribuit basul Giorgio Giuseppini.

În fața ansamblurilor rutiniere ale teatrului, dirijorul Paolo Carignani a condus viguros, atent, cu bună cunoaștere a tempilor și expresiei.

Montare minimalistă, derapaje sancționate

Montarea lui Robert Wilson a fost abstractă, statică, esențializată, minimalistă. Publicul s-a putut însă concentra asupra muzicii. Dar derapaje surprinzătoare, precum apariția unui leu în cabaletta lui Pollione "Me protegge, me difende", a unui inorog și a unei... capre umile în duetul Adalgisa-Pollione, simboluri puerile în context, mi-au explicat de ce, la premieră, publicul l-a sancționat sever pe regizor.

Fidelio - jucat intens și convingător

După două seri, în 11 martie, Fidelio de Beethoven a stat sub semnul baghetei lui Daniele Gatti. Modelator dinamic de sonorități ample dar și detalist fin, cu gestică tăioasă dar și cu mlădieri sugestive de brațe, dirijorul italian a obținut cu brio maximum posibil din orchestra Operei în uvertura "Leonora nr. 3", tradițional inclusă înaintea scenei finale, și ea, dăltuită însuflețitor. Stilistic, vocile au fost foarte bine alese. Pentru Leonore, soprana Ricarda Merbeth s-a arătat intens dramatică dar cu un vibrato periculos pentru viitorul carierei. În rolul Florestan, Michael König și-a expus glasul impresionant de Heldentenor în exclamația "Gott, welch Dunkel hier!" dar dificilul final acut al ariei ar fi trebuit mai atent calibrat. Incisiv și violent a fost Laurent Naouri în Don Pizarro, iar Alfred Muff, Rocco, a înfățișat o frumoasă timbralitate de bas cantabil. Îl remarc pe tenorul Christoph Strehl, foarte potrivit în Jacquino, în timp ce soprana Sandra Trattnigg a fost o Marzelline scenic delicioasă. Montarea funcțională a Katharinei Thalbach a adus acțiunea în perioada interbelică. S-a jucat intens și convingător.

Rigoletto cu bune și rele

În seara următoare, 12 martie, în locul veteranului Renato Bruson, bolnav, rolul titular din Rigoletto de Verdi a revenit baritonului Stefano Antonucci, un glas fără anvergură și autoritate în cânt, cu note înalte de culoare cvasi-tenorală și grave surde. Campionul acutelor și supra-acutelor strălucitoare a fost însă tenorul Celso Albelo, Ducele de Mantua, din păcate cu frecvente probleme de intonație și neplăcută emisie nazală în registrul central. Soprana Sen Guo a cântat în siguranță pasajele de coloratură ale Gildei, a frazat frumos, a accentuat momentele de tensiune, în pofida unui mic accident ritmic. În rolul Sparafucile, basul Pavel Daniluk.

Prezența la pupitru a venerabilului maestru Nello Santi a însemnat lectură în parametrii tradiționali, care mi-au amintit de prestațiile pe disc ale unor legende ca Tullio Serafin sau Antonino Votto. Tempi echilibrați și riguroși, logică a tratării melodice, relaționare bine cumpănită între partide. Corzile au avut rezultate spectaculoase în transparența introducerii la aria Ducelui "Ella mi fu rapita" și nu numai. Montarea lui Gilbert Deflo a fost neașteptat de eclectică, prea amestecată chiar, însă susținută de decoruri frumoase.

Revenire la triumf

Duminică, 13 martie, în matineu, al cincilea spectacol cu Norma. O nouă performanță vocală a marii noastre artiste, în compania acelorași colegi. "Summa cum laude" pentru Elena Moșuc!


Costin Popa