ACUM:
1.00
Notturno
Produs de BBC, preluat prin Uniunea Europeană de Radio.
Urmează: 7.00 Allegro... de weekend Un matinal clasic, într-un tempo vivace.
Apoi: 9.50 Promo

Arhivă : Cronici Înapoi

La Opera Națională București - 'Celan' și 'I Due Foscari'

Bookmark and Share
Publicat: miercuri, 23 Februarie 2011 , ora 11.51

Sfârșitul săptămânii 14-20 februarie 2011 a propus, la Opera bucureșteană, producții recente, dar extrem de diferite ca factură, ambele dovedind însă tentația conducerii de a include în repertoriu partituri prea puțin cunoscute la noi sau chiar în lume.

Celan de Peter Ruzicka

Pentru că, spre exemplu, opera Celan de Peter Ruzicka s-a montat în trecutele stagiuni la Bremen și, din câte știu, pe alte scene similare din spațiul germanic, iar la noi s-a prezentat pentru prima oară în cadrul Festivalului "Enescu" 2009, într-o formă de concert-spectacol care, cu o minimă mișcare și cu proiecții cvasi-permanente, reușea să ofere o idee generală asupra acțiunii destul de dificil de redat scenic. Dar pentru că în contract se prevedea și montarea ulterioară în co-producție chiar cu Teatrul din Bremen, în toamna trecută a sosit la București regizoarea Vera Nemirova, concepând însă, "la fața locului", în decoruri și costume "adaptate", o derulare (se pare) mult modificată față de cea din Germania, poate adaptată la fizionomia și posibilitățile soliștilor noștri.

Celan la Opera Română din București

Dacă la acel concert au asistat cam 50 de spectatori, dintre care mulți au plecat după o jumătate de oră, de această dată, la ultima reprezentare din seria celor patru programate, sala a fost și mai goală. Cei care au rezistat totuși până la final au urmărit o muzică interesant scrisă pentru orchestră și cor, cu o percuție poate în exces (necesitând amplasarea în loja artiștilor și în cele două loji "duble" de la parter), susținută de excelenta "echipă" condusă de Alexandru Matei, dar greu de "gustat" în ce privește țesătura vocală, cu replici scurte și doar câteva intervenții ceva mai ample, fără o linie cât de cât melodică, prioritar semi-parlato, cu salturi mari, rezolvate onest de către soliști.

Pe lângă toate acestea, deși cântau în românește (traducerea din germană Sorin Georgescu), textul era titrat electronic… evident în limba română (dovadă clară a faptului că dicțiunea interpreților se cerea "dublată" astfel), reliefând de asemenea doar frânturi de fraze, destul de confuze ideatic, asemeni construcției subiectului în sine care, gândit în secvențe din prezent și trecut (sistem greu de înțeles chiar și într-o abordare cinematografică), alternând la fel de alambicat ca și textul, creează probleme de logică pentru public. Iar faptul că apar doi "Celan" - cel tânăr (Ionuț Pascu) și cel matur (Ștefan Ignat) care, la un moment dat, se și întâlnesc și dialoghează, ba chiar personajul, după ce "se aruncă" în apă (deci se sinucide) revine pe scenă pentru un alt schimb de replici, complică și mai mult situația.

Celan - concluzie… amară

În asemenea condiții, mai bine de două ore am ascultat orchestra evoluând cu o sonoritate densă, curată, cu expresivitate uneori remarcabilă, corul ca de obicei pus la punct (sub conducerea maestrului Stelian Olariu), precum și o distribuție numeroasă, compozitorul fiind ceva mai generos cu cei doi Celan, cu Christine (Tina Munteanu) sau rolurile abordate de Adriana Alexandru, sub bagheta lui Vlad Conta, dirijor care a coordonat cu rigoare relația fosă-scenă (…și… laterale).

Cât privește regia, a apelat la un joc perpetuu de mese sau scaune, la minime proiecții și schimbări de lumini, personajele purtând costume neutre, cumva de la începutul veacului XX. Necesitând o muncă enormă, istovitoare, lucrarea a "bifat" un spectacol modern pe afiș, dar mă întreb cui a folosit, deși, dacă ar fi să iau în considerare faptul că Ioan Holender a declarat recent că producția a fost binevenită, chiar dacă știe că sala rămâne goală și că acea muzică nu place publicului, bănuiesc că… a folosit cuiva, mai ales că la penultima reprezentație au asistat și compozitorul și directorul de la Bremen, probabil foarte încântați.

I due Foscari de Giuseppe Verdi

A doua zi am revenit la ONB pentru un spectacol-eveniment - Cei doi Foscari de Verdi -, de asemenea concert-spectacol (modalitate preferată în actuala stagiune), cu elemente de decor, costume, proiecții (scenografia Adriana Urmuzescu) și o anume mișcare scenică (Anda Tăbăcaru-Hogea), cota de interes fiind dată de apariția baritonului Eduard Tumagian în rolul titular și a sopranei Eliane Coelho (Lucrezia), glasuri generoase, de o calitate aparte, artiști aplaudați, de-a lungul deceniilor, pe mari scene din lume.

Eduard Tumagian

Dacă solistul român a abordat personajul încă din anii '80, la Scala din Milano, iar la București se afla deja la cel de al doilea spectacol cu opera verdiană, solista… debuta în dificilul rol, în care vocea sa "încărcată" a fost pusă din plin în valoare, reușind astfel, la finalul unei cariere importante, o adevărată performanță, unanim apreciată (exceptând unele acute mai stridente și respirația destul de sonoră).

Chiar dacă era încă marcat de o răceală rebelă, Tumagian a oferit o lecție de cânt și interpretare, pentru că nu doar timbrul său frumos, bogat, frazarea elegantă și dicția impecabilă au cucerit, ci și expresivitatea vocală, maniera în care a reliefat trăiri și stări diverse prin accente ce subliniau sensul cuvintelor, precum și jocul ce a conferit bătrânului doge și prestanță seniorală și credibilitate în suferința sa, "lacrima" inteligent marcată și atitudinea când demnă, când încovoiată de durere, împlinind concepția asupra eroului pe care l-a studiat, cu mulți ani în urmă, în regia unor celebrități. Glasul i-a sunat plin, penetrant, cu acut sigur și vibrant, cu o bogăție de nuanțe ce a "colorat" întreaga partitură deosebit de solicitantă.

În distribuție, Hector Lopez

Alături de oaspeți, tenorul Hector Lopez, într-o revenire de formă remarcabilă, a etalat un glas frumos, bine condus, incisiv și strălucitor, ridicându-se astfel la nivelul partenerilor de scenă, realizând, în Jacopo, unul dintre rolurile sale de referință din ultima vreme. De altfel, comparativ cu precedenta reprezentație, și Mihnea Lamatic, Liviu Indricău, Simonida Luțescu sau Dan Indricău, dar și corul și orchestra au evoluat mult mai aproape de așteptări, dirijorul Iurie Florea implicându-se, de asemenea, cu un plus de nerv și precizie.

Din păcate, nici de această dată publicul nu a fost prea numeros, dar cei aflați în sală au asistat, probabil, la unul dintre cele mai reușite spectacole din stagiune, nu doar cu voci excelente, ci și echilibrat și omogen sub toate aspectele, ceea ce la ONB devine tot mai mult o raritate.


Anca Florea