Sfârşitul săptămânii 14-20 februarie 2011 a propus, la Opera bucureşteană, producţii recente, dar extrem de diferite ca factură, ambele dovedind însă tentaţia conducerii de a include în repertoriu partituri prea puţin cunoscute la noi sau chiar în lume.

Celan de Peter Ruzicka

Pentru că, spre exemplu, opera Celan de Peter Ruzicka s-a montat în trecutele stagiuni la Bremen şi, din câte ştiu, pe alte scene similare din spaţiul germanic, iar la noi s-a prezentat pentru prima oară în cadrul Festivalului "Enescu" 2009, într-o formă de concert-spectacol care, cu o minimă mişcare şi cu proiecţii cvasi-permanente, reuşea să ofere o idee generală asupra acţiunii destul de dificil de redat scenic. Dar pentru că în contract se prevedea şi montarea ulterioară în co-producţie chiar cu Teatrul din Bremen, în toamna trecută a sosit la Bucureşti regizoarea Vera Nemirova, concepând însă, "la faţa locului", în decoruri şi costume "adaptate", o derulare (se pare) mult modificată faţă de cea din Germania, poate adaptată la fizionomia şi posibilităţile soliştilor noştri.

Celan la Opera Română din Bucureşti

Dacă la acel concert au asistat cam 50 de spectatori, dintre care mulţi au plecat după o jumătate de oră, de această dată, la ultima reprezentare din seria celor patru programate, sala a fost şi mai goală. Cei care au rezistat totuşi până la final au urmărit o muzică interesant scrisă pentru orchestră şi cor, cu o percuţie poate în exces (necesitând amplasarea în loja artiştilor şi în cele două loji "duble" de la parter), susţinută de excelenta "echipă" condusă de Alexandru Matei, dar greu de "gustat" în ce priveşte ţesătura vocală, cu replici scurte şi doar câteva intervenţii ceva mai ample, fără o linie cât de cât melodică, prioritar semi-parlato, cu salturi mari, rezolvate onest de către solişti.

Pe lângă toate acestea, deşi cântau în româneşte (traducerea din germană Sorin Georgescu), textul era titrat electronic… evident în limba română (dovadă clară a faptului că dicţiunea interpreţilor se cerea "dublată" astfel), reliefând de asemenea doar frânturi de fraze, destul de confuze ideatic, asemeni construcţiei subiectului în sine care, gândit în secvenţe din prezent şi trecut (sistem greu de înţeles chiar şi într-o abordare cinematografică), alternând la fel de alambicat ca şi textul, creează probleme de logică pentru public. Iar faptul că apar doi "Celan" - cel tânăr (Ionuţ Pascu) şi cel matur (Ştefan Ignat) care, la un moment dat, se şi întâlnesc şi dialoghează, ba chiar personajul, după ce "se aruncă" în apă (deci se sinucide) revine pe scenă pentru un alt schimb de replici, complică şi mai mult situaţia.

Celan - concluzie… amară

În asemenea condiţii, mai bine de două ore am ascultat orchestra evoluând cu o sonoritate densă, curată, cu expresivitate uneori remarcabilă, corul ca de obicei pus la punct (sub conducerea maestrului Stelian Olariu), precum şi o distribuţie numeroasă, compozitorul fiind ceva mai generos cu cei doi Celan, cu Christine (Tina Munteanu) sau rolurile abordate de Adriana Alexandru, sub bagheta lui Vlad Conta, dirijor care a coordonat cu rigoare relaţia fosă-scenă (…şi… laterale).

Cât priveşte regia, a apelat la un joc perpetuu de mese sau scaune, la minime proiecţii şi schimbări de lumini, personajele purtând costume neutre, cumva de la începutul veacului XX. Necesitând o muncă enormă, istovitoare, lucrarea a "bifat" un spectacol modern pe afiş, dar mă întreb cui a folosit, deşi, dacă ar fi să iau în considerare faptul că Ioan Holender a declarat recent că producţia a fost binevenită, chiar dacă ştie că sala rămâne goală şi că acea muzică nu place publicului, bănuiesc că… a folosit cuiva, mai ales că la penultima reprezentaţie au asistat şi compozitorul şi directorul de la Bremen, probabil foarte încântaţi.

I due Foscari de Giuseppe Verdi

A doua zi am revenit la ONB pentru un spectacol-eveniment - Cei doi Foscari de Verdi -, de asemenea concert-spectacol (modalitate preferată în actuala stagiune), cu elemente de decor, costume, proiecţii (scenografia Adriana Urmuzescu) şi o anume mişcare scenică (Anda Tăbăcaru-Hogea), cota de interes fiind dată de apariţia baritonului Eduard Tumagian în rolul titular şi a sopranei Eliane Coelho (Lucrezia), glasuri generoase, de o calitate aparte, artişti aplaudaţi, de-a lungul deceniilor, pe mari scene din lume.

Eduard Tumagian

Dacă solistul român a abordat personajul încă din anii '80, la Scala din Milano, iar la Bucureşti se afla deja la cel de al doilea spectacol cu opera verdiană, solista… debuta în dificilul rol, în care vocea sa "încărcată" a fost pusă din plin în valoare, reuşind astfel, la finalul unei cariere importante, o adevărată performanţă, unanim apreciată (exceptând unele acute mai stridente şi respiraţia destul de sonoră).

Chiar dacă era încă marcat de o răceală rebelă, Tumagian a oferit o lecţie de cânt şi interpretare, pentru că nu doar timbrul său frumos, bogat, frazarea elegantă şi dicţia impecabilă au cucerit, ci şi expresivitatea vocală, maniera în care a reliefat trăiri şi stări diverse prin accente ce subliniau sensul cuvintelor, precum şi jocul ce a conferit bătrânului doge şi prestanţă seniorală şi credibilitate în suferinţa sa, "lacrima" inteligent marcată şi atitudinea când demnă, când încovoiată de durere, împlinind concepţia asupra eroului pe care l-a studiat, cu mulţi ani în urmă, în regia unor celebrităţi. Glasul i-a sunat plin, penetrant, cu acut sigur şi vibrant, cu o bogăţie de nuanţe ce a "colorat" întreaga partitură deosebit de solicitantă.

În distribuţie, Hector Lopez

Alături de oaspeţi, tenorul Hector Lopez, într-o revenire de formă remarcabilă, a etalat un glas frumos, bine condus, incisiv şi strălucitor, ridicându-se astfel la nivelul partenerilor de scenă, realizând, în Jacopo, unul dintre rolurile sale de referinţă din ultima vreme. De altfel, comparativ cu precedenta reprezentaţie, şi Mihnea Lamatic, Liviu Indricău, Simonida Luţescu sau Dan Indricău, dar şi corul şi orchestra au evoluat mult mai aproape de aşteptări, dirijorul Iurie Florea implicându-se, de asemenea, cu un plus de nerv şi precizie.

Din păcate, nici de această dată publicul nu a fost prea numeros, dar cei aflaţi în sală au asistat, probabil, la unul dintre cele mai reuşite spectacole din stagiune, nu doar cu voci excelente, ci şi echilibrat şi omogen sub toate aspectele, ceea ce la ONB devine tot mai mult o raritate.