Consideraţi, împreună cu Enrique Granados, marii compozitori spanioli din prima jumătate a secolului 20, Isaac Albeniz şi Manuel de Falla au îmbinat folclorul cu procedeele muzicii occidentale. Inspiraţia folclorică este evidentă în repetitivitatea temelor şi a motivelor melodice, şi aici am găsit un paradox al acestui tip de muzică, anume cea tradiţională: deşi reluată mereu identic şi deci complet previzibilă, o asculţi cu plăcere mereu proaspătă, fără să ajungi la saţietate.

Albeniz şi de Falla folosesc amândoi o tehnică de compoziţie în care sonorităţile disonante creatoare de tensiune şi agitaţie se relaxează brusc în câte un acord foarte consonant, armonios, ca şi când muzica însăşi s-ar odihni. Compozitorii se mai apropie şi prin aceea că ambii fac ca pianul să pară că are mai multe clape şi că poate produce mai multe sunete decât în mod normal; lucrările lor sunt greu de cântat din pricina multiplelor planuri sonore suprapuse din care trebuie scoasă, îndepărtată sau agresiv prezentă, melodia principală.

Pe muzica interpretată în 16 februarie 2011 la Ateneul Român de Rosa Torres-Pardo, selecţiuni din Suita Iberia de Isaac Albeniz, Patru piese spaniole şi Amorul vrăjitor de Manuel de Falla, s-ar fi putut imagina foarte uşor un dans în care se rotesc aprins faldurile unei rochii largi. Dar aceeaşi muzică evocă peisaje - fie ele deşertice sau întindere a mării - extrem de melancolice, unde te simţi singur. Chiar dacă bine ascunsă uneori sub focul ameţitoarelor ritmuri spaniole, această undă de tristeţe a existat în toată muzica auzită aseară; a reapărut cu permanenţă de inexorabil - expresia unui sentiment de dezolare, de lumină cenuşie a unei dimineţi de iarnă, de gust amar pe care îl lasă orice exces.