ACUM:
12.00
Jazz á la carte
Jazz de week-end, pentru toți.
Urmează: 12.30 Staruri fără frontiere Portrete ale marilor artiști ai timpurilor noastre
Apoi: 13.00 Concertele Radio România Muzical Înregistrări recente din fonoteca noastră.

Arhivă : Cronici Înapoi

'Otello' a revenit la Constanța

Bookmark and Share
Publicat: miercuri, 16 Februarie 2011 , ora 15.04

Montată cu ani în urmă în regia lui Cristian Mihăilescu și scenografia Vioricăi Petrovici, capodopera verdiană Otello a fost reluată acum, la Teatrul Național de Operă și Balet de la Constanța. De această dată, asistent de regie este Lucia Cicoară-Drăgan care, cândva, a cântat ea însăși rolul Emilia, dar în producția Operei bucureștene, lucrul "din interior" cu reputatul maestru Jean Rânzescu reprezentând o experiență pe care de această dată a încercat să o valorifice în altă postură, dorind să dinamizeze mișcarea scenică. Chiar dacă am remarcat câteva stereotipii în gesturi și atitudini sau neconcordanțe în relația dintre interpreți, imaginea de ansamblu este reușită, în decorul unic sugestiv și costume frumoase, elegante și bogat colorate, iar acțiunea curge cu destul firesc, ceea ce este esențial pentru publicul care poate descoperă pentru prima oară povestea Maurului.

Dacă dirijorul Gheorghe Stanciu a revenit la pupitru, abordând, ca și la premiera din 11 mai 1996, complexa partitură, distribuția - exceptându-l pe basul Constantin Acsinte (de această dată în rolul Lodovico) - a fost diferită dar, ca și atunci, cu soliști invitați să susțină personajele Otello și Iago. Seara a avut o cotă sporită de interes și pentru că îndrăgitul Alfredo Pascu (de la Teatrul de Operetă) debuta în rolul titular - o tentație irezistibilă pentru orice tenor care, trecând de la lucrările destinate glasurilor lirice, se îndreaptă, cu timpul, către cele spinto-dramatice.

În rolul titular, Alfredo Pascu

După ce a apărut în Cavalleria rusticana sau Paiațe (de curând apărând în ambele opere chiar în aceeași seară, performanță la care puțini soliști s-au încumetat de-a lungul vremii), a "atacat" infernalul rol Otello, extrem de solicitant și prin scriitura dificilă și prin prezența aproape permanentă a personajului în scenă. Intrarea sa în primul act și apoi duetul cu Desdemona au convins spectatorii, care umpleau până la refuz sala teatrului, că Alfredo Pascu (foto) are și vocea adecvată, și siguranța și prestanța necesare unui erou de asemenea anvergură, stârnind aplauze deplin meritate. Din păcate, o viroză care "amenința" încă din timpul repetițiilor (și pentru că în scenă este un curent teribil și pentru că vântul bate la Constanța parcă mai puternic decât în alte locuri) și-a făcut simțite consecințele începând din actul II, afectându-i acutul, deși registrul mediu și-a păstrat generozitatea, timbrul său frumos reliefându-se pregnant în multe momente; capacitatea de a escalada problemele cauzate tocmai de faptul că vocea nu-i mai "răspundea" pe întreg ambitusul, a condus, în ultimul act, la o rezolvare abilă a situației, așa încât, trecând peste stresul unor asemenea neplăceri, a fost aplaudat îndelung de spectatorii care, în semn de respect pentru efortul și puterea sa (și în plan psihic) de a contura, până la sfârșit, un Otello onest, s-au ridicat în picioare.

Soliști, roluri...

Un alt oaspete - baritonul Ștefan Ignat (de la Opera Națională) - a întrupat rolul Iago pe coordonatele deja bine știute ale manierei sale de cânt, incisiv, aspru, cu dorința evidentă de a etala o voce "neagră". Surprinzătoare a fost însă utilizarea unei (mereu aceeași) atitudini umil-insinuantă în dialogul cu oricare dintre personaje, departe de orgoliul diabolic (exprimat în arie și în întreaga intrigă pe care o țese din prima clipă) și chiar de statutul său de oștean care, de fapt, îi conferă eroului tocmai trăsături trufașe și agresive.

Soprana Elena Rotari, aducând experiența unor roluri diverse realizate pe acea scenă, a fost o Desdemona poate mai voluntară față de imaginea diafană creionată prin tradiție; poate aș fi sperat un plus de rafinament și o paletă coloristică mai bogată în abordarea vocală destul de uniformă în primele trei acte, dar Aria salciei și Ave Maria din final au recompensat din plin toate aceste așteptări ce păreau în van, dovedind potențialul de care dispune solista, deci posibilitatea de a extinde acea sensibilitate asupra întregului demers interpretativ înlăturând, poate, și acea senzație de "voce creață" cvasi-permanentă.

L-am reascultat cu plăcere pe tânărul tenor Doru Iftene, un Cassio bine susținut în special sub aspectul cântului, am apreciat modul în care Lucia Mihalache a evoluat în Emilia, întreaga distribuție încercând să se ridice la nivelul unei producții mult așteptate. Corul, deși mult redus (au rămas doar 4 tenori!…) deci greu de omogenizat (maestru de cor Adrian Stanache) a parcurs corect secvențele de o frumusețe ce nu poate fi pusă în valoare decât cu o implicare și participare mult mai pregnantă decât apatia din acea seară, aspect remarcat și în intervențiile dansante (coregrafia Rodica Raicu-Uretu) destul de nesincronizate și "de serviciu", în timp ce orchestra a sunat adesea neașteptat de bine, cu acuratețe și aplomb, sub bagheta unui dirijor care, pe lângă experiență, are și nerv și rigoare și știe ce să "ceară" ansamblului.

De ce în viziunea regizorală Iago o ucide pe Emilia, iar acesta este răpus de Otello, mărind astfel numărul "morților" gândit de Shakespeare și preluat ca atare de Verdi, nu am înțeles nici la premieră, nici acum, la reluare, dar important este faptul că Teatrul liric din Constanța a reinclus în repertoriu o creație de referință a genului, care cu siguranță va face în continuare săli pline, pentru că spectacolul este agreabil, iar muzica verdiană întotdeauna îndrăgită de melomanii de orice vârstă.


Anca Florea