Frac sau bluză neagră foarte lungă sunt hainele pe care le-am văzut îndeobşte la dirijori. Canadianul Charles Olivieri-Munroe a apărut în seara de joi, 10 februarie 2011, încrezător, zâmbitor şi încântat să se afle la Ateneul Român, într-un costum gri la care asortase o cravată roşie. Şi nu ştiu dacă dirijorul sau programul să fi fost de vină pentru faptul că această cronică a fost scrisă cu carneţelul pe genunchi, înghesuită pe scară, lângă o colegă de facultate care-şi ţinea în braţe copilaşul de trei ani.

Prima lucrare din program - Simfonia nr. 32 în Sol major de Mozart, acel Mozart pe care era invidios Salieri în filmul lui Milos Forman: simplu, corect, luminos, cald, tipic clasic, aproape previzibil - strălucitor şi genial.

A urmat Concertul nr. 2 în do minor pentru pian de Serghei Rahmaninov; Mihai Ungureanu i-a dat o calitate mai degrabă barocă în sensul unei interpretări reţinute, prea telurice. S-ar fi simţit nevoia fie unei mai mari suavităţi fie unei mai mari puteri de a imagina starea de taiga, l-aş asculta însă cu plăcere pe Mihai Ungureanu într-un concert din curentul clasic.

Dacă mă uimea inventivitatea lui Saint-Saens în Concertul nr. 2 pentru pian ascultat tot la Ateneu în urmă cu două săptămâni, găsesc că Rahmaninov a ştiut secretul celei mai uşoare reţete pentru compunerea unui hit: simplitatea şi temele clare cu câteva note, foarte puţine, o melodie scurtă, perfectă însă, câteva sunete care-ţi deschid urechea şi sufletul, pe care le fredonezi multă vreme după ce ai plecat acasă de la concert.

În final - Simfonia 1 de Carl Nielsen, un Nielsen clasic fără să fie "a la maniere de...", fără să imite sau să împrumute formule ritmice ori melodice, întru totul original şi autentic.

Clar, o orchestră cântă aşa cum i se dirijează, dar nu reacţionează doar la gesturile care îi comandă, ci şi la personalitatea celui din faţa ei. La fel de clar, instrumentul lui Charles Olivieri-Munroe este orchestra. Foarte expresiv pe stilul occidental, de relaţie simultană cu muzica pe care o dirijează şi cu muzicienii care o fac şi cărora le zâmbea, Olivieri-Munroe cere mult, se agită, indică tot ce trebuie făcut, desenează notele în aer, tremură, se distanţează indiferent, temperează, domină - trăieşte, cum s-ar spune, muzica. S-a bucurat de aplauzele noastre - date şi de Ionuţ Cibotariu, câştigătorul premiului al II-lea şi al premiului special la Concursul Naţional de Pian înscris în Zilele Lipatti, organizate în noiembrie trecut de Radio România Muzical; s-a bucurat şi, la fel cum a ridicat orchestra pe partide pentru a fi aplaudată, ne-a "ridicat" şi pe noi, pe sectoare, prin gesturi similare, pentru a ne mulţumi.