ACUM:
23.30
Sunete contemporane
Incursiune în lumea muzicii contemporane românești.
Urmează: 0.00 Adagietto În inima nopții, sonorități aduse din inima nopții...
Apoi: 0.55 Imnul de stat

Arhivă : Cronici Înapoi

Despre cum un costum în loc de frac și degajare în loc de autoritate absolută nu înseamnă că nu ești un bun dirijor

Bookmark and Share
Publicat: vineri, 11 Februarie 2011 , ora 13.01

Frac sau bluză neagră foarte lungă sunt hainele pe care le-am văzut îndeobște la dirijori. Canadianul Charles Olivieri-Munroe a apărut în seara de joi, 10 februarie 2011, încrezător, zâmbitor și încântat să se afle la Ateneul Român, într-un costum gri la care asortase o cravată roșie. Și nu știu dacă dirijorul sau programul să fi fost de vină pentru faptul că această cronică a fost scrisă cu carnețelul pe genunchi, înghesuită pe scară, lângă o colegă de facultate care-și ținea în brațe copilașul de trei ani.

Prima lucrare din program - Simfonia nr. 32 în Sol major de Mozart, acel Mozart pe care era invidios Salieri în filmul lui Milos Forman: simplu, corect, luminos, cald, tipic clasic, aproape previzibil - strălucitor și genial.

A urmat Concertul nr. 2 în do minor pentru pian de Serghei Rahmaninov; Mihai Ungureanu i-a dat o calitate mai degrabă barocă în sensul unei interpretări reținute, prea telurice. S-ar fi simțit nevoia fie unei mai mari suavități fie unei mai mari puteri de a imagina starea de taiga, l-aș asculta însă cu plăcere pe Mihai Ungureanu într-un concert din curentul clasic.

Dacă mă uimea inventivitatea lui Saint-Saens în Concertul nr. 2 pentru pian ascultat tot la Ateneu în urmă cu două săptămâni, găsesc că Rahmaninov a știut secretul celei mai ușoare rețete pentru compunerea unui hit: simplitatea și temele clare cu câteva note, foarte puține, o melodie scurtă, perfectă însă, câteva sunete care-ți deschid urechea și sufletul, pe care le fredonezi multă vreme după ce ai plecat acasă de la concert.

În final - Simfonia 1 de Carl Nielsen, un Nielsen clasic fără să fie "a la maniere de...", fără să imite sau să împrumute formule ritmice ori melodice, întru totul original și autentic.

Clar, o orchestră cântă așa cum i se dirijează, dar nu reacționează doar la gesturile care îi comandă, ci și la personalitatea celui din fața ei. La fel de clar, instrumentul lui Charles Olivieri-Munroe este orchestra. Foarte expresiv pe stilul occidental, de relație simultană cu muzica pe care o dirijează și cu muzicienii care o fac și cărora le zâmbea, Olivieri-Munroe cere mult, se agită, indică tot ce trebuie făcut, desenează notele în aer, tremură, se distanțează indiferent, temperează, domină - trăiește, cum s-ar spune, muzica. S-a bucurat de aplauzele noastre - date și de Ionuț Cibotariu, câștigătorul premiului al II-lea și al premiului special la Concursul Național de Pian înscris în Zilele Lipatti, organizate în noiembrie trecut de Radio România Muzical; s-a bucurat și, la fel cum a ridicat orchestra pe partide pentru a fi aplaudată, ne-a "ridicat" și pe noi, pe sectoare, prin gesturi similare, pentru a ne mulțumi.
Maria Monica Bojin