În cadrul Festivalului "Dinu Lipatti", organizat de Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, am avut, în data de 12 decembrie 2010, prilejul de a face cunoştinţă cu o latură mai puţin cunoscută a personalităţii legendarului muzician - aceea de compozitor. Totul s-a petrecut sub cupola Ateneului Român, prin intermediul unui program muzical alcătuit în exclusivitate din compoziţii aparţinând lui Dinu Lipatti.

Primul cuvânt care ar putea descrie partiturile create de muzician ar fi probabil "lirism" - acea atitudine interiorizată din care se nasc sentimente precum emoţia sau exaltarea, pe care le-am remarcat în cele Patru melodii pentru voce şi pian interpretate de tenorul Răzvan Săraru şi pianista Viorela Ciucur şi în Sonatina op. 1, prezentată de violonista Raluca Voicu şi de pianista Corina Răducanu.

Piesele pentru instrumente solo - Sonatina op. 10 pentru mâna stângă, oferită de pianistul Alin Ionescu, Introducere şi Allegro pentru flaut, redată de Ana Chifu, Preludiul din Mica suită pentru pian şi Nocturna pe o temă moldovenească - ambele interpretate de Viniciu Moroianu - au arătat cum pot fi evidenţiate planuri diferite printr-o aparentă economie a mijloacelor de limbaj sonor.

Totodată, timbrul cald al violoncelului lui Eugen Bogdan Popa s-a împletit cu cele ale viorii şi pianului, în două ipostaze componistice diferite, intitulate Première Improvization şi Fantezie pentru vioară, violoncel şi pian - susţinute împreună cu violonistele Mioara Moroianu, Raluca Stratulat, pianiştii Oana Velcovici şi Viniciu Moroianu.

Aubade şi Simfonia concertantă pentru două piane şi orchestră de coarde - cu Vlad Dimulescu şi Viniciu Moroianu solişti - au impresionat prin varietatea culorilor instrumentale, dozajul nuanţelor şi sincronizarea dintre muzicienii care au interpretat cele două compoziţii: flautistul Cătălin Opriţoiu, oboistul Valentin Ghiţă, clarinetistul Emil Vişenescu şi fagotistul Gabriel Sava, respectiv membrii Orchestrei "Universitaria", a Universităţii Naţionale de Muzică, ansamblu condus de dirijorul Alexandru Ganea.

Se pare că orice ierarhizare dispare atunci când muzica este interpretată la superlativ.