La vita e… cinema se intitulează turneul ce l-a adus pe compozitorul şi pianistul italian Nicola Piovani la Bucureşti sâmbătă, 9 octombrie 2010, ca moment final al Festivalului Internaţional de Film Ro-IFF. Devenit cunoscut în toată lumea graţie splendidului “La vita e bella”, în regia lui Roberto Begnini, Nicola Piovani are în urmă o carieră densă în realizări, cele mai multe dedicate filmului pentru care, în patru decenii de activitate, artistul a semnat peste 130 de coloane sonore; între acestea, ultimele 3 filme ale lui Federico Fellini, dar şi “Dolce far niente” semnat de Nae Caranfil.

Nicola Piovani a oferit publicului de la Sala Radio un program reunind cele mai cunoscute dintre temele sale dedicate cinematografului, pe care le-a prezentat în compania mult mai tinerilor săi colegi din Cvintetul Nicola Piovani, o formaţie de poliinstrumentişti, aşa cum se şi cade, de altfel, unui ansamblu restrâns numeric, dar care trebuie să fie sursa celor mai diverse culori şi imagini sonore. Marina Cesare cântă la clarinet, saxofon şi flaut, Pasquale Filastó – violoncel şi chitară, Cristian Marini – instrumente de percuţie şi acordeon şi Andreea Avena - doar la contrabas!

A fost un periplu ce a adus în atenţie filme ca Poetul cenuşii, Noaptea Sfântului Lorenzo, Pianul Minunilor, Vocea lunii şi, desigur, La vita e bella, dar şi pagini camerale de sine stătătoare semnate de compozitorul Nicola Piovani; pagini oscilând între minimalism ostinat şi etalarea de talent melodic şi timbral de factură liniştit-nostalgică, trimiţându-ne in timp undeva, în lumea idilică a Italiei începutului de secol XX…

Nicola Piovani ne-a oferit şi un interviu cu ocazia prezenţei sale la Bucureşti. Iată un fragment din acest dialog pe care vi-l propunem integral într-o viitoare ediţie a emisiunii Poveştile de succes ale muzicii:

«Cred că Edison a fost cel care a spus că arta este 5% inspiraţie şi 95% transpiraţie, adică muncă. Acest lucru este în mod special adevărat în privinţa muzicii de film, unde ca punct de plecare există cu siguranţă o viziune poetică, o intuiţie, o formă extra-raţională în crearea muzicii.

După ea vine o muncă imensă, de artizan, şi în asta intră şi studiul muncii celor care te-au precedat. Este importantă cunoaşterea diferitelor tehnici de montaj, de la Eisenstein la Orson Wells, e necesar să studiezi munca pe care o făcea Chaplin cu muzica, pe cea a lui Visconti, să-l cercetezi pe Hitchcock şi după asta să studiezi cele mai diverse tehnici de compoziţie.

Muzicianul care scrie pentru cinema nu poate avea un singur limbaj, pentru  că într-un film poate fi nevoie de un adagio simfonic, dar la fel de bine poate fi necesară o samba sau o rumba sau chiar un tip de muzică din zona avangardistă sau a jazzului! Cinematograful înglobează toate tipurile de limbaj şi pentru asta trebuie să operezi cu siguranţă şi cu simţ de răspundere, cu toate aceste limbaje diferite.»