ACUM:
0.55
Imnul de stat
Urmează: 1.00 Notturno produs de BBC, preluat prin Uniunea Europeană de Radio
Apoi: 7.00 Musica viva Matinalul altfel marca Radio România Muzical.

Arhivă : Cronici Înapoi

Elena Moșuc și Giuseppe Giacomini - pe scena Operei Naționale București

Bookmark and Share
Publicat: marți, 4 Mai 2010 , ora 15.44
Duminică, 2 mai 2010, o sală arhiplină a urmărit spectacolul cu Boema de Puccini, în care rolurile principale au fost abordate de soprana Elena Moșuc și tenorul Giuseppe Giacomini. Extrem de apreciată și iubită de publicul nostru, soprana care a cucerit deja mai toate scenele mari din lume a apărut la noi pentru prima oară în rolul Mimi, dovedind că poate susține la nivel performant și repertoriul destinat sopranelor lirice "pline", cântând impecabil, jucând perfect adecvat personajului, deși poate aș fi dorit o mai mare încărcătură emoțională care să se transmită și în sală.

Partenerul său de scenă, cândva ilustru solist răsfățat în toate teatrele celebre, ajuns acum la o vârstă venerabilă, retras de altfel de multă vreme din circuitul artistic, a ales (sau… acceptat) acum o partitură pe care, în cariera sa internațională, a susținut-o doar sporadic, prioritare fiind pe atunci cele "de forță", mult mai dramatice. Deși la un asemenea nivel nu ar fi normal să se expună și să fie privit de public cu îngăduință, a reușit să parcurgă întreg spectacolul cu un glas care încă mai "sună" (chiar dacă mai "descărnat"), cu acute sigure (renunțând însă la cea din finalul duetului din actul I), dar manierismele din cânt și mișcarea scenică "tinerească", mult accentuată, au stârnit adesea zâmbete, pentru că, pur și simplu, era demodat. Dar ne-am consolat demult cu faptul că la noi, cu mici excepții, ajung doar celebritățile "în retragere" (Giacomini nu mai cântă probabil de un deceniu…). Pe de altă parte, nu este admisibil să distoneze și să greșească muzical într-o operă-șlagăr, nici chiar tempii foarte largi impuși de dirijorul Vlad Conta nefiind o scuză pentru aceste "scăpări" sau pentru dezechilibrul în raport cu orchestra, cu ușoară tentă de improvizație.

Întreaga distribuție s-a străduit să fie la înălțimea evenimentului, soprana Irina Iordăchescu realizând personajul Musetta cu inteligență și carismă, baritonul Ionuț Pascu întrupând un Marcello agreabil, dar cu un glas care din păcate rămâne fără strălucire din cauze de ordin tehnic, basul Radu Pintilie a fost expresiv în Colline, baritonul Ion Dimieru s-a străduit să rezolve personajul Schaunard, Ștefan Schuller a fost un Benoit cam schematic, iar la polul opus, Paul Basacopol a supralicitat caricatural în Alcindoro, dar corul și orchestra au sunat bine, omogen și din fericire fără decalaje, într-un spectacol echilibrat dar "cuminte" în ansamblu, importante rămânând aplauzele și ovațiile (uneori ieșite din comun, ca pe stadion…) ale celor care s-au bucurat să asculte o soprană de anvergură mondială care revine cu plăcere "acasă" și un tenor care amintește ceva dintr-o glorie a timpurilor demult apuse.

Anca Florea