Pe 3 februarie 2010 am asistat la “Cité de la Musique” din Paris la un concert de excepţie, intitulat Paris-Istanbul, ce a făcut parte din seria “Orientalisme”, a evenimentelor culturale dedicate Turciei (care se desfăşoară între iulie 2009 şi martie 2010).

Franţa oferă în fiecare an câte unei naţiuni ocazia de a se “exprima”, de a-şi expune valorile, iar Anul Turciei a adus pe scenele franceze evenimente de o calitate indiscutabilă.

Concertul din 3 februarie 2010 ne-a oferit, conform subtitlului, “Muzicile Curţii Otomane în dialog cu tradiţiile sefarde şi armeneşti” o destul de mare varietate etnică şi stilistică.

L-a avut în prim-plan pe Jordi Savall (foto) (care a cântat la viela cu arcuş, la liră, la rebab şi a asigurat coordonarea muzicală). De altfel, Savall nu a fost singurul poli-instrumentist al serii dintre cei 15 muzicieni prezenţi pe scenă, majoritatea cântând la cel puţin 2 instrumente.

Aş dori să menţionez câţiva dintre aceşti artişti, care m-au impresionat prin profunzimea trăirilor şi credinţa cu care fac muzica: am remarcat pe Hakan Gyungyor (care a cântat la quanun – ţitera de sorginte arabică), pe Fahretin Yarkin (care ne-a delectat cu tonuri şi culori pe care n-am fi bănuit că e capabilă să le producă o simpla tamburină), şi în mod special pe Gheorghi Minasian, care a reuşit să farmece publicul, cu un singur sunet! Realmente, am simţit cum ni se taie respiraţia chiar şi numai atunci când acest mare muzician a ţinut doar isonul pentru un mai tânăr coleg cu care a cântat un duo de duduk-uri (dudukul fiind un instrument de suflat tradiţional armenesc şi turcesc).

Am fost de asemenea impresionat de solourile lui Dimitri Psonis (care a cântat la santur – strămoşul ţambalului – şi trebuie să recunosc că este pentru prima dată când văd pe cineva cântând la santur cu baghete de metal; ceea ce face sonoritatea mai strălucitoare, dar nu mai stridentă, ci păstrează aceeaşi “dulceaţă” a sunetului)…

Şi nu în ultimul rând am remarcat - cu uluire aş putea spune -, cum Pedro Esteban mai degrabă mângâie darbuka şi alte instrumente de percuţie, efectul sonor fiind (probabil datorită şi acusticii absolut de excepţie a sălii) aproape paradoxal: am avut senzaţia că o simplă atingere creează o undă sonoră mult mai “voluminoasă” decât ceea ce se poate vedea ca procedeu fizic de producere a sunetului…

Bănuiesc că publicul a avut aceeaşi mică dezamagire ca şi mine, datorată faptului că Kudsi Ergunner, marele, uriaşul Ney-ist Sufi (Ney-ul fiind strămoşul arab al flautului) a cântat foarte puţin în acest concert – şi ne-am fi dorit mult să ne putem lăsa răpiţi de suflul său de geniu…

Vă voi mai spune, în încheiere, că am fost surprins plăcut de un alt lucru: atât în prezentarea făcută în programul de sală, cât şi prin viu grai, Jordi Savall a ţinut să menţioneze: “Pentru demersul nostru din această seară, excepţionalul document “Cartea Ştiinţelor Muzicale” a Prinţului român Dimitrie Cantemir (această inestimabilă culegere de 355 de compoziţii, dintre care 9 îi aparţin lui Cantemir şi sunt transcrise într-o notaţie inventată de el însuşi), ne-a servit ca sursă fundamentală a cunoaşterii teoriei, formelor şi stilurilor muzicale din acea vreme”.