Jessica Cottis, reveniți în România pentru a conduce Orchestra Națională Radio în concertul din data de 8 martie. Cum ați descrie revederea cu membrii ansamblului?

Îmi place foarte mult să lucrez cu Orchestra Națională Radio. Avem o colaborare foarte fructuoasă, ne distrăm foarte bine la repetiții. Este o orchestră foarte bună, toți muzicienii au multă experiență și o muzicalitate deosebită. Deci, mă bucur de această săptămână în care facem repetiții cu o muzică minunată și în care căutăm modalități de a o aduce la viață.

Concertul de vineri, 8 martie, vine în contextul Zilei Internaționale a Femeii, deci în prim-plan se vor afla interprete femei, dumneavoastră, pianista Adela Liculescu și compozitoarea Diana Rotaru. Cred că ar fi interesant pentru ascultătorii noștri să afle cum este percepută o femeie dirijor astăzi?

Este un gând interesant. Fiind o poziție de conducere, a fost dintotdeauna o activitate rezervată bărbaților. Cam în ultimii 100 de ani acest lucru a început foarte lent să se schimbe, iar acum este mult mai bine, există o pondere aproape egală între dirijori care se întâmplă să fie bărbați și dirijoare femei, dar pentru mine genul nu contează. Suntem toți oameni și ne întâlnim pentru a face muzică împreună.

Anul trecut ați dirijat o lucrare semnată de Dan Dediu, iar vineri veți prezenta publicului Corale și cutii muzicale din creația Dianei Rotaru. Cum ați descrie lucrarea și cum vedeți muzica românească actuală, având în vedere că ați studiat lucrări semnate de doi compozitori români ai timpului nostru?

Sunt foarte bucuroasă să interpretez această muzică a compozitorilor români, o găsesc foarte interresantă. Lucrarea de Dan Dediu pe care am interpretat-o avea minunate elemente de folclor, ritmuri și structuri melodice de origine populară, iar acest lucru ne-a făcut o mare plăcere. Piesa Dianei Rotaru este foarte diferită. Ne duce într-un peisaj sonor imaginar, aproape magic și prezintă aceste idei în diverse moduri. Creează culori inedite prin timbrele instrumentelor, cum ar fi cele ale instrumentelor de percuție și utilizează alte instrumente în moduri neobișnuite. Este o lucrare chiar foarte specială.

Promovați în toată lumea muzica secolelor 20 și 21. Cum sunt percepute aceste creații de către public și care credeți că este cea mai bună modalitate de a include această muzică în preferințele auditorilor?

De multe ori când mă gândesc la muzica nouă sau contemporană reflectez la galeriile de artă, la cum mergem să vedem picturi moderne, pe care adesea le admirăm, cum ar fi opere de Rubens, Rembrandt și alți mari maeștri în arta plastică. De cele mai multe ori suntem chiar fericiți să mergem să vedem lucrări noi - care au fost pictate chiar săptămâna trecută sau anul trecut - sau artă nouă, să zicem din anii 1960-’70. Acest lucru mă face să mă întreb de ce muzica face o excepție de la aceste tendințe ale noastre spre nou. Ar trebui să facem același lucru și cu muzica, ar trebui să ne dorim să luăm contactul cu muzica timpului nostru. După părerea mea, acest lucru este ceva ce trebuie să facem ca muzicieni, să invităm publicul să vină la concertele noastre și să ne asigurăm că are încredere în noi când interpretăm această muzică nouă.

Este foarte important pentru noi, ca muzicieni să alcătuim programe de concert într-un mod care încurajează publicul să vină în sala de concert cu urechile deschise. Acest lucru l-am putea face prin includerea unei lucrări pe care o adoră, împreună cu o altă muzică pe care nu au mai ascultat-o până atunci, dar care s-ar putea să le excite imaginația, să le ascută simțurile; există atâtea sonorități și muzici pe care le-am putea împărtăși cu publicul într-un mod inteligent și asumat.

Vă place să alcătuiți programe incitante pentru concertele dumneavoastră. Credeți că aceasta este cheia pentru a atrage publicul tânăr în sălile de concert?

Aceasta este o întrebare grea. Cum atragem publicul tânăr în sala de concert? Dar voi adresa la rândul meu o întrebare. Cum aducem muzica aproape de cât mai multe persoane cu putință, deci cum împărtășim ceea ce cunoaștem și iubim cu cei din jurul nostru? Cred că acest lucru este posibil dacă arătăm lumii ceea ce facem și presupune educație, expunerea muzicienilor în comunitate și organizarea unor mici concerte în afara sălilor de concert, astfel încurajând auditorii să pășească în spațiile cu care noi suntem obișnuiți și să încerce această experiență. Pentru că nimic nu se compară cu muzica live cântată de o orchestră simfonică. Este cu adevărat foarte diferit de a asculta în căști sau într-un sistem audio.

Un alt aspect important în procesul de a atrage auditorii este modul în care alcătuiești programul unui concert. Dacă în spatele unui program se află o idee interesantă, într-un fel nu contează ce fel de muzică se cântă, oamenii vor veni la un eveniment care le incită intelectul sau imaginația.

Ați declarat într-un interviu precedent că percepeți sunetul prin culori. Această sinestezie are legătură cu anumite sonorități ale timbrelor instrumentale sau cu armoniile?

Pentru mine, diferitele armonii reprezintă culori și văd culori ușor diferite în funcție de instrumentele care cântă respectivele armonii. Spre exemplu, un acord de mi major cântat la instrumente de alamă (trompete, corni și tromboni) va produce o pictură ușor diferită în mintea mea de cea formată dacă același acord ar fi cântat de partida de coarde. Într-un fel, nu este vorba chiar de culoare, ci de textură. Mă voi întoarce la picturi, unele sunt strălucitoare, iar altele sunt mai dure, poți vedea clar urma pensulei pe pânză. Aici există o paralelă cu sinestezia pentru mine.

Care sunt dificultățile Concertului mozartian pentru pian nr. 23?

Unul dintre cele mai importane aspecte în interpretarea muzicii lui Mozart este, pentru mine, cântatul unei lucrări scrise pentru orchestră, ca și cum ai interpreta muzică de cameră. Deci, chiar dacă avem pe scenă o orchestră amplă, să putem avea flexibilitatea, aproape libertatea de a cânta ca și cum ar fi doar pianul, câteva viori și un violoncel. Găsirea acestei senzații durează destul de mult, dar o dată ce reușești să atingi acest prag, atunci Mozart poate suna aproape ca o muzică spontană, creată în acel moment, iar pentru mine acesta este cel mai important lucru.

Cum ați descrie Suita din opera Cavalerul Rozelor de Richard Strauss?

Suita Cavalerul Rozelor este o muzică atât de rafinată, absolut delicioasă. Există niște momente minunate, o sonoritate fantastică scrisă pentru fiecare muzician din ansamblu, iar majoritatea acestor momente sunt bazate pe valsul vienez, deci întâlnim dansuri pe tot parcursul suitei, în care avem un fel de versiune sintetică, un rezumat de doar 24 de minute al operei care durează puțin peste trei ore, totul într-o singură suită.