Christian Zacharias, directorul de onoare al Filarmonicii „George Enescu”, revine pe scena Ateneului săptămâna aceasta în ipostază dublă, de solist și dirijor. Programul serilor de joi și vineri cuprinde Concertul nr. 17 pentru pian și orchestră de Wolfgang Amadeus Mozart și Simfonia nr. 2 de Anton Bruckner.

Ați menționat anterior că vedeți o linie de legătură între Haydn, Schubert și Bruckner. Cum percepeți relația dintre Mozart și Bruckner?

Este greu de zis. Cu toții s-au afirmat în Austria; aceasta ar fi conexiunea principală. În acest fel, Mozart aparține de asemenea de ceilalți. Dar ce îmi place la Haydn și Bruckner este acest mod de a construi muzica - precum cărămizi din care se ridică un castel sau o catedrală grandioasă, fără a fi necesară includerea altor lucruri non-muzicale. Mozart este puțin diferit - dramă, operă și așa mai departe... Iar Schubert este pentru mine atât de apropiat de Bruckner pentru că este pentru prima dată când avem o parte de simfonie de 20-30 de minute. Este vorba de timp, timpul nu mai contează! Nu poți fi nerăbdător. Iar la Bruckner cu atât mai mult, asta mă impresionează cel mai profund - nu vrei să se oprească, se lărgește în distanță, se schițează un peisaj imens... Desigur, se regăsesc în creația lui fragmente din multe alte muzici. Astăzi tocmai am repetat partea secundă din Simfonia nr.2, lentă, serioasă, și deodată se aude un dans de comunitate - rustic, relaxat, un ländler sau un vals austriac. Bruckner provine din acest spațiu în care muzica clasică s-a dezvoltat atât de mult.

Cum ați plasa Simfonia nr. 2 în contextul creației lui Anton Bruckner?

Este prima simfonie cu adevărat bruckneriană. Simfonia nr. 1 este mai complicată, se poate auzi în fiecare parte cum se luptă cu forma, cu ceea ce vrea să spună și așa mai departe. Cred că cea de-a doua este prima lui capodoperă și o apreciez la fel de mult ca pe oricare dintre celelalte simfonii ale lui. Este superbă. Am terminat repetiția de azi-dimineață cu finalul părții a doua; oricui îi pot da lacrimile, pentru că este atât de emoționantă, unică. Cred că orchestra simte de asemenea: ne aflăm în mijlocul unei lucrări bruckneriene extraordinare.

Sunteți directorul de onoare al Filarmonicii "George Enescu". Cum ați descrie relația cu muzicienii?

Totul a început cu relația mea cu orașul acesta, în special cu Ateneul. Am venit aici încă din anii 2000, împreună cu Orchestra din Lausanne. După mulți ani, mi-am întrebat agentul de ce nu aș putea lucra în Ateneu pe parcursul unui an obișnuit, am fost invitat și așa am ajuns să cunosc orchestra, modul ei de a face muzică. Unele orchestre sunt dificile, arogante, dar cu Orchestra Filarmonicii "George Enescu" este vorba cu adevărat despre muzică, ne înțelegem, funcționează. Îmi place să lucrez aici - o sală excelentă, o orchestră care devine un instrument foarte rafinat. Când m-au numit în această funcție, a fost cea mai înaltă onoare pentru mine. Sunt aici și sper să pot reveni să dirijez măcar o dată pe an, sper să fie o relație care va dura mult timp de acum încolo.

Din perspectiva dumneavoastră de artist interpret polivalent, muzica și grădinăritul sunt activități similare sau complementare?

Pentru mine, cele două se apropie, în ceea ce privește frumusețea, dar mai ales pentru că au de-a face cu timpul. O grădină este de fapt foarte asemănătoare cu ceea ce facem aici cu simfonia lui Bruckner - dacă ești nerăbdător, nu funcționează. Uneori, plantezi lucruri pe care nu le vei vedea anul acesta, sau următorul, sau poate plantezi un copac pe care chiar niciodată pe parcursul vieții nu îl vei zări în toată splendoarea sa. Este vorba despre o atitudine complet opusă grabei, dorinței de a obține un succes rapid, sau ceva de felul acesta. Grădinăritul ne învață a avea răbdare și de asemenea a observa, a observa ceea ce ia naștere, ceea ce crește. Unele muzici se bazează mai mult pe expansiune, pe evoluție graduală, decât pe încrâncenare. Beethoven probabil nu ar fi fost chiar cel mai bun grădinar, căci era ușor nerăbdător. Dar cred că alți compozitori ar putea înțelege ceea ce se regăsește într-o grădină.

Ce credeți că este esențial în rolul unui dirijor în zilele noastre?

Cu siguranță, percepția generală a rolului s-a schimbat în ultimele decenii, înainte dirijorul era văzut ca șef, aproape ca dictator. Însă pentru mine a fost întotdeauna vorba despre cooperare și despre a conduce un grup de oameni astfel încât să ofere ce au mai bun. Pur și simplu atât. Desigur, cu cât se simt mai bine și cu cât simt mai mult că își doresc să facă muzică, cu atât rezultatul va fi mai bun. Este vorba despre a inspira oamenii de a da ceea ce pot în aceeași direcție, în direcția muzicii. Așa cum ziceam, cu Orchestra Filarmonicii "George Enescu" este ușor, pentru că simt că își doresc să mergem în această direcție împreună. De asemenea, un lucru bun care se întâmplă și aici, în România, este faptul că orchestrei i se alătură mulți muzicieni tineri, foarte capabili. A lucra cu o orchestră înseamnă a integra pe toată lumea, a armoniza întreaga varietate umană. Aceasta, cred, se cere de la un dirijor.