Orchestra Filarmonică Würth va evolua sub bagheta dirijoarei estoniene luni, 11 septembrie, pe scena Ateneului Român, într-un program ce cuprinde Poemul simfonic "Isis" de George Enescu (finalizat postum de Pascal Bentoiu), Concertul nr. 3 în do minor pentru pian și orchestră de Ludwig van Beethoven, cu Till Felner solist, și Simfonia a V-a "a destinului" din creația aceluiași celebru compozitor.

Tocmai am aflat că aveți o soră geamănă, Kadri Tali, alături de care ați înființat Nordic Symphony Orchestra în 1997. Cum ați ales amândouă drumul dirijatului?

De fapt, Kadri a studiat dirijatul, însă acum este manager muzical. Mama noastră a fost profesoară de matematică analitică și a descoperit că suntem foarte muzicale și totul a plecat de acolo. Am început studiul pianului la o vârstă fragedă, la 6-7 ani, când am început studiul muzicii. La început, ca orice copil normal, nu vrei să studiezi prea mult, dar cred că în jurul vârstei de 15 ani am simțit că muzica este ceea ce aș vrea să urmez, să fac cu viața mea. Simțeam că e ceva înlăuntrul meu ce nimeni nu poate lua. Cred că era un sentiment de împlinire, că aș putea fi ceva, că aș putea face un lucru mai bine decât aș putea face alte lucruri. Cred că acest lucru m-a susținut în timpul studiilor la Stockholm. Estonia încă era parte din Uniunea Sovietică, în 1991, eram într-un schimb de experiență în Suedia și am avut ocazia de a cunoaște dirijori de cor și compozitori străluciți, iar când m-am întors în țară l-am cunoscut pe Jorma Panula, când am devenit studentă la Academia de Muzică din Estonia. Iar pe atunci, dar și acum, Panula este un dirijor și profesor legendar; Estonia devenise, recent, independentă, iar el m-a ajutat mult la începuturile studiilor mele, deoarece Estonia avea o școală dirijorală foarte tânără, la acel moment, majoritatea estonienilor studiaseră în Sankt Petersburg. Am început cursurile la Academia "Sibelius" cu Panula, iar restul e istorie. Am studiat apoi la Sankt Petersburg cu Musin, iar aceștia doi, împreună, au făcut o mare diferență în viața mea dirijorală.

Pe când aveam 24 de ani, eu și Kadri voiam să facem o orchestră pentru un singur proiect, în 1997; trebuia să facem un singur concert, pentru a marca Ziua Independenței Finlandei. Astfel că nu plănuisem deloc să începem o nouă orchestră, însă concertul a fost foarte reușit, iar muzicienii au sugerat să facem o stagiune. Deja, pe atunci, în '98-'99 a fost prima noastră stagiune; între timp am comandat lucrări, am făcut turnee, înregistrări, iar orchestra este foarte internațională. Într-un fel mă gândesc că muzicienii rock au fiecare trupa lor, iar eu am trupa mea!

Acel sentiment despre care vorbeați, de a fi mai bună la ceva anume decât la altceva, asta ați simțit când ați început să studiați dirijatul?

În primul rând dirijatul de cor, când eram tânără, dar la 15 ani eram, de asemenea, și pianistă; simțeam că sunt talentată sau că oamenii îmi spun că sunt talentată atunci când desenez arhitectura unei piese muzicale. Am fost la o școală de muzică pentru copii, iar la cursurile obișnuite de cultură generală învățam bine, dar nu simțeam că aparțin. Sentimentul de a aparține, de a mă afla printre muzicieni, fiind eliberată, l-am simțit aproape fizic. De aceea, cu orchestra mea, lucrez mult cu tineri, și le vorbesc mereu despre această chemare, acest sentiment de a avea ceva ce ești tu însuți. Este foarte important, în ciuda a ceea ce spun sau cred oamenii că e posibil, să nu fie granițe sau limite, deoarece atâta timp cât poți visa, există posibilitatea de a reuși. De asemenea, trăiești o viață mult mai fericită când ai ceva ce îți aparține doar ție.

Credeți că această abordare este universală pentru toți muzicienii?

Cred că oamenii sunt foarte diferiți. Adesea sunt rugată să vorbesc despre cum putem avea succes și adesea spun că vremurile s-au schimbat atât de mult în lumea digitalizată, încât oamenii au nevoie de rezultate rapide, nu-i așa? Dar pe atunci, când am început eu să învăț, era un proces foarte încet, aproape contemplativ. Pentru mine și pentru prietenii mei muzicieni, care ascultam muzică împreună și încercam abordări stilistice diferite și interpretam piesele unul altuia, pentru noi era un fel de club. Cred că astăzi muzicienii, când lucrează în conservatoare sau în academii de muzică, au pereți și uși antifonice - poate că nu se amestecă atât de mult, deci răspunsul pentru această întrebare poate fi diferit astăzi, chiar nu aș putea spune. Un lucru este sigur: dacă ești foarte izolat de univers, de lume, de propria societate, se poate să ai parte de succes, dar nu vei putea deveni un muzician al oamenilor. Ca dirijoare, consider că trebuie să înțelegem și să simțim mai bine muzicienii cu care lucrăm. Nu mai avem relația dintre dirijorul tiran și muzicieni, unde unul făcea artă și restul se uitau în sus, spre un exemplu. Vremurile s-au schimbat, cred că viitorul este mai degrabă asemănător cu muzica de cameră, unde toată lumea sugerează ceva. Cu cât ai parte de mai multe cadre și mai mulți oameni cu care asculți muzică împreună, cu atât ești mai fericit în cariera ta muzicală.

Ce sfat ați oferi tinerelor care își doresc să devină dirijoare?

În primul rând aș spune - e mai ușor de spus decât de făcut - dar cel mai important lucru este să nu-ți fie frică. Să găsești bucurie în ceea ce ești și în ceea ce faci. Este de la sine înțeles că, la început, nu poți să le ai pe toate: nu poți să știi tot repertoriul, fiecare piesă va fi dificilă, deoarece o înveți și e abia prima dată când te confrunți cu ea; vei avea și o a doua, a treia, a cincea, a zecea... Și tot vei descoperi lucruri noi. Dar la început chiar și a veni pe scenă și a aborda alți muzicieni și a te întoarce la public - tot ce ține de dirijat - poate fi o problemă. Fii bună cu tine însăți și lucrează cu bucurie. Să nu-ți fie teamă să pui întrebări, recunoaște când faci greșeli, e-n regulă, cu toții greșim. Mai curând decât poziția de lider, aș încuraja oamenii să pună umărul, sau să găsească atmosfera muzicii de cameră cu ansambluri orchestrale, căci atunci viața este mai fericită și te vei menține mai mult timp, nu vei ajunge așa ușor la burnout. Spuneam că toate sălile noi de concert și toate conservatoarele au, acum, pereți și uși antifonice; când eram mică, în sălile de concert vechi puteai auzi orchestrele cântând din stația de autobuz, la fel și la academiile de muzică; plecând spre casă ajungeai în stația de autobuz și te întorceai să studiezi, pentru că auzeai cum se cântă Chopin sau Bach... era, poate, puțin obositor, deoarece auzeai constant multă muzică, însă trăiai în ea. Profesorii spun, acum, că le place să fie în liniște, că pereții nu mai sunt așa subțiri - însă eu cred că a trăi viața în muzică înseamnă și astfel de momente: "Ce piesă e asta? Oare ce studiază?" care m-au făcut parte dintr-o echipă grozavă.

Concertul începe cu Poemul simfonic "Isis" de George Enescu. Ce anume v-a atras inițial la această lucrare?

Cred că la început m-a atras faptul că am încercat să înțeleg care a fost punctul de plecare pentru el. Pentru mine, sigur, a fost datorită numelui "Isis" și a Egiptului Antic, a Zeiței Dragostei, a principiului feminin în Natură... însă piesa în sine cred că îți permite să o citești pe cât de mistic sau impresionist îți dorești. Am început repetițiile în Germania, ieri, pentru că uneori mișcările foarte lente sunt greu de pus împreună vertical. Sonoritățile luxuriante, emoționale și senzuale pe care le are cred că m-au prins. În primul rând am încercat să intru pe sub pielea muzicii, să văd ce vreau să spunem cu ea.

Ați spus că, în timpul repetiției, în primele 10 minute, un dirijor simte dacă aparține de acea orchestră. Simțiți că muzica lui Enescu aparține de această orchestră?

Orchestra Filarmonică Würth are un atu minunat cu care trebuie să începem: au un concertmaestru român. Deci pentru el este o întoarcere acasă, iar orchestra este, de asemenea, foarte voioasă și lucrează precum un grup cameral, au uneori muzicieni noi, însă nucleul este întotdeauna același; a fost o imensă plăcere să lucrez cu ei - poate că este mai degrabă o întrebare pentru ei, dar cred că ne-am simțit foarte bine!

Concertul nr. 3 pentru pian și orchestră și Simfonia a V-a de Ludwig van Beethoven completează programul. Fără îndoială, trăim într-o lume în care muzica lui Beethoven este considerată centrală în istoria muzicii. Cum abordați muzica sa, în acest context?

Când abordez piese precum Simfonia a V-a de Beethoven, o piesă pe care toți o avem în imaginația noastră, iau urtext-ul și încep de la început. Fiecare orchestră își are propria natură, un mod specific de a cânta. Sunt unele lucruri la care sunt buni și unele lucruri pe care nu sunt obișnuiți să le facă, iar eu cred că depinde de dirijoare sau dirijor să decidă cât de departe îi duce față de zona de confort. Cred că în acest caz, spre norocul nostru, am avut viziuni similare asupra lui Beethoven, asupra tempourilor, asupra culorilor din momentele finale, cum ar trebui să sune construcția apoteozei... în Simfonia a V-a de Beethoven, toate momentele sunt legate între ele, iar la final încheie tema într-o altă dispoziție... Eu una m-aș întoarce la indicațiile lui de tempo; uneori mă îndoiesc de ele. Nu vreau să sune ca și cum le știu pe toate, dar cred că e bine să știi tradițiile - poate nu să începi cu tradițiile, ci să te întorci direct la partitură, deoarece am învățat în Sankt Petersburg că unele lucrări de Ceaikovski și Rahmaninov s-au îndepărtat foarte tare de partitura tipărită. Iar din moment ce compozitorii nu sunt prin preajmă pentru a se apăra, cred că noi, interpreții, trebuie să îi protejăm. Astfel, mă întorc adesea la partitură să văd ce putem găsi acolo, știind ce s-a întâmplat în ultimele decenii.

Cum abordați compozitorii ce fac parte din canonul european când predați?

Sincer, am observat că tinerii - nu doar copiii, ci în mod special cei cu vârste cuprinse între 13 și 17 ani, răspund, de asemenea, muzicii contemporane. Deoarece muzica, așa cum e scrisă în vremurile noastre, are linii melodice sau structuri ritmice luxuriante... Tinerii din ziua de azi sunt destul de cool, supraviețuiesc în lumea muzicală contemporană mai bine decât generațiile mai vechi. Adesea îi duc la concerte unde se cântă piese noi, premiere mondiale, pentru a le arăta că nu trăim într-un muzeu. E foarte bine că le avem pe toate, dar e multă muzică făcută de noi, în vremurile noastre. Deci nu doar că te duce bunica la un concert care e pe placul ei, ci ai putea chiar și tu să înveți muzică și să fii parte dintr-un nou mod de a face muzică. Cred că acesta este un lucru pe care atât eu, cât și noi toți am putea să-l oferim întregii lumi. După cum mi-a spus un tânăr de 17 ani, că datorită mie nu-i este frică de muzica clasică. Iau acest fapt drept un lucru foarte flatant - fie că sunt eu, fie că e altcineva - contează să vadă că e în regulă să încerce și să simtă că nu e ceva sacru, intangibil. În mod clar este un anume nivel pe care trebuie să-l ai în muzică pentru a interpreta, însă nu doar asta; e nevoie să faci muzică de la o vârstă fragedă pentru a te simți confortabil în sala de concert - este ceva la care trebuie să lucrăm și să avem: educația muzicală, pentru ca oamenii să știe că dacă învață de timpuriu, ar putea reveni la un moment dat. Cu cât începi mai târziu, cu atât e mai mică șansa să fie o parte a vieții tale.