Domnule Paavo Järvi, pentru început v-aș ruga să ne spuneți cum apreciați dezvoltarea Festivalului Internațional "George Enescu" și cât de vizibilă este în acest moment țara noastră?

Festivalul Enescu este un simbol artistic pentru țara dumneavoastră de mulți ani. Cea mai bună modalitate de a-ți promova țara este prin artă. Acest Festival oferă ocazia muzicienilor din întreaga lume să se strângă și să susțină concerte pentru un public vast și diferit. Deci, într-un fel, pentru mulți oameni din sectorul cultural din străinătate, România este cunoscută datorită Festivalului "George Enescu".

În edițiile precedente ați abordat de fiecare dată lucrări enesciene. Cum l-ați descrie pe Enescu?

Enescu este o personalitate foarte interesantă. Este cel mai talentat muzician din spațiul românesc, clar un geniu și cel mai important reprezentant al steagului național. Pe de altă parte, când participi la festival și cânți de fiecare dată lucrări de Enescu, ceea ce ne bucură foarte mult, îți dai seama că nu sunt disponibile multe opusuri simfonice și muzicienii își aleg ceea ce le place. În general, cred că muzica lui Enescu are nevoie de o mai bună promovare pe plan international. Desigur că există lucrări mai bune iar altele cu un succes mai scăzut dar acest aspect se regăsește la toți marii creatori. Mereu căutăm să interpretăm opusuri care ne plac, lucrarea mea preferată se întâmplă să fie Simfonia I pe care am dirijat-o în acest Festival de două ori.

Ce vi se pare primordial în abordarea unei lucrări și în lucrul cu orchestra?

În decursul vieții am preferat să fiu mai degrabă un partener pe termen lung al unei orchestre. Sunt alții care preferă statutul de dirijor invitat al unui ansamblu. Pentru mine, nu a fost niciodată destul de satisfăcător să fiu doar un invitat, deoarece poziția de invitat este limitată din punct de vedere artistic, nu poți lucra cu o orchestră la același nivel în ceea ce privește detaliul. Deci, dacă ai o orchestră care te înțelege și cu care ai o relație apropiată, care te-a ales să fii dirijor principal, atunci nivelul de implicare al muzicienilor devine mai profund. Există anumite cerințe ale dirijorului pe care membrii orchestrei ajung să le cunoască. Ei știu deja cum gândești, știu ce aștepți de la ei, ce este important sau mai puțin relevant pentru tine. Când lucrezi o piesă nouă cu propria orchestră, muzicienii știu deja la ce să se aștepte de la tine. Când abordez un opus nou, așteptările mele de la orchestră sunt cele legate de studiul partiturii; să fie la fel de bine pregătită ca pentru cele ce aparțin marelui repertoriu. La noi în orchestră, lucrările noi se bucură de o atenție deosebită. Procesul de documentare pentru un opus nou este destul de dificil, dar în ceea ce privește lucrările lui Enescu avem noroc cu diferitele înregistrări ce se găsesc pe internet în interpretarea unor artiști români sau din străinătate. Deci, avem câteva puncte de referință, muzica nu este în totalitate nouă.

Reveniți pe scena Festivalului Enescu alături de Orchestra Tonhalle din Zurich cu un program ce reunește printre altele și Simfonia concertantă în si minor pentru violoncel și orchestră de George Enescu cu Andrei Ioniță - solist. Aș dori să ne descrieți în câteva cuvinte lucrarea lui Enescu.

De fapt, este o lucrare interesantă pentru că, așa cum sugerează și titlul, nu este doar un concert, este o lucrare simfonică, în care violoncelistul este figura dominantă. Așa că aspectul simfonic este ceea ce mă atrage așa de mult la această lucrare. Simți că orchestra este un partener egal ce nu mai are rolul doar de acompaniament, ci are o greutate mare prin materialul sonor atribuit. Sunt, bineînțeles, pasaje lungi în care solistul este acompaniat de către orchestră, dar scriitura este interesantă. Partea solistului este întotdeauna foarte importantă, dar linia interioară a muzicii se modifică, rolurile se schimbă. Este, într-adevăr, o Simfonie și un Concert puse împreună, nu doar un Concert. De aceea sunt de părere că este un lucrare atractivă.

Ați alăturat-o în programul concertului lucrărilor de Honegger și Dvořák. De ce această alegere?

Dacă venim la Festivalul Enescu, suntem mereu bucuroși să interpretăm lucrări enesciene, bineînțeles. Aceasta este tema! Asta, pe de-o parte. Pe de altă parte, avem și noi un compozitor important în Elveția și acesta este Arthur Honegger. Sunt sigur că numele vă este familiar, așa că m-am gândit că ar fi frumos să aducem în România și puțin din Elveția.

Știu că ați avut deja o primă repetiție cu Andrei Ioniță la Zurich. Cum descrieți colaborarea cu tânărul muzician?

Am avut o repetiție foarte bună. Este un artist muzical și expresiv, o alegere foarte bună pentru această lucrare. Am fost foarte bucuros și totul a decurs natural și organic. Muzica este, într-un fel, un domeniu intuitiv și dacă simți că energiile tale se potrivesc și te simți confortabil cu răspunsul și interacțiunea, totul devine foarte ușor. Și, cu siguranță, așa a fost.

Cum apreciați lucrul cu muzicienii români, în general?

Fiecare orchestră pe care am dirijat-o are în componența sa muzicieni români. Sunt de fiecare dată grozavi, talentați și mereu speciali.

Mâine, veți reveni pe aceeași scenă a Festivalului cu un program ce include Simfonia a IX-a de Anton Bruckner. De ce ce ați optat pentru această alegere?

Bruckner este unul dintre cei mai mari compozitori. Când căutăm să găsim atmosfera spiritului german pornind de la Bach, tot ce urmează după acea perioadă este interconectat și Bruckner are un rol foarte important, este ca un liant. Fără Bruckner, nu ar fi existat Mahler sau Richard Strauss. El este elementul cheie în dezvoltatea mișcării simfonice a sfârșitului de secol XX. Are o reputație nedreptă de a fi neinteresant. Sunt de părere că acest aspect subliniază că performanța este plictisitoare sau că nu are succes. Bruckner este legătura firească, naturală între Haydn și Mahler. Este, cu siguranță, o evoluție, are o claritate a formei și a culorii orchestrale. Pentru mine, Simfonia a IX-a de Bruckner este o capodoperă. Bineînțeles, mai este și povestea cu neterminarea lucrării de către compozitor. Eu prefer să dirijez varianta neterminată pentru că simt că cineva care nu a terminat o lucrare a avut un motiv întemeiat și îl iau ca pe un semn divin. Sunt 90 de minute de muzică, ceea ce este suficient și consistent pentru public și pentru orchestră. Muzicienii din Orchestra Tonhalle se simt familiarizați cu această greutate de tip germanic a sunetului pe care o cere această muzică și care necesită o virtuozitate a partidelor de coarde și alămuri. Așadar, este un repertoriu de acasă.