Stăm de vorbă cu Ion Bogdan Ștefănescu la Beautiful minds. Încercăm să intrăm în mintea unui alt muzician român renumit, probabil cel mai cunoscut flautist român, nu numai de acum, de decenii bune. Îl știm ca interpret, bineînțeles, solist, pasionat promotor al muzicii moderne, membru în formații camerale, evident profesor și, în ultima perioadă, ca mult mai intens pasionat și de literatură (pentru că sunteți poet, puteți fi urmărit în recitaluri în această dublă postură). Așadar, aveți vocația exprimării și prin muzică, și prin cuvânt. Tema discuției noastre este una destul de precisă: cum ajungi să ai succes, să fii respectat în acest domeniu, să devii o personalitate a scenei clasice? Și ne gândim atât la ascultătorii care nu sunt neapărat muzicieni, dar și la cei care studiază muzica și doresc să urmeze acest drum.

Cred că în primul rând eșafodajul unei cariere se sedimentează în timp și acest eșafodaj înseamnă, cu siguranță, educația, o bună educație. Ceea ce ar trebui să știe tinerii din ziua de astăzi, obsedați de viteză și de un răspuns rapid la impulsul pe care ei îl trimit în eter este că cel mai grav lucru în acest proces îndelungat al educației este să sară anumite etape din educație. Pentru că acest salt va avea cu siguranță repercursiuni asupra viitorului lor artistic. Trebuie să asimilezi lucrurile la timpul potrivit, la vârsta potrivită. Nu te vei mai putea întoarce, să spunem, la un repertoriu... sau hai să ne referim la literatură, ce trebuia să citești la o vârstă de liceu sau chiar mai devreme, de gimnaziu, dacă nu ai asimilat atunci acea literatură potrivită vârstei, rămâne un gol, practic, în educația ta. Același lucru se întâmplă și cu repertoriul în domeniul muzical. Observ tineri, chiar foarte tineri, între 10-13 ani, care pot cânta concerte spectaculoase de-a dreptul, Nielsen sau Ibert; această problemă trebuie semnalată, pentru că, chiar dacă există copii care au anumite abilități și se evidențiază clar față de restul colegilor, dacă sunt cumva forțați în felul acesta,  ei vor avea de suferit mai târziu, pentru că mintea și sufletul lor nu sunt pregătite pentru o astfel de informație. Oricât de abili ar fi din punct de vedere tehnic. De aceea consider că totul se face la vârsta potrivită. Aceste concerte ar fi bine să se cânte începând de la vârsta de 23-25 de ani pentru a avea o anumită maturitate artistică pentru text. Revenind la întrebarea dumneavoastră, educația este esențială, ea se desfășoară de fapt pe tot parcursul vieții. Asta este iarăși ceva ce trebuie ca tinerii să știe, să nu ajungă la un moment de autosuficiență în care să creadă că au aflat absolut totul și că au făcut absolut tot și acel plafon să rămână etalon. Tot timpul există ascensiune  în artă și în interpretare. Deci acest urcuș trebuie bine, bine controlat. Fiecare etapă, fiecare pas, e nevoie să fie bine sedimentat, ca pe măsură ce evoluția devine din ce în ce mai evidentă să și iasă la iveală prin gestul interpretării.

Chiar acum mă gândeam că dumneavoastră sunteți un argument împotriva ideii de autosuficiență prin tot ceea ce am văzut eu că ați făcut în ultimii 20 de ani, din momentul în care erați deja un nume. Ce restorturi explică această respingere a autosuficienței? Sigur că este vorba și de o nevoie interioară, dar este vorba și de caracter, mă gândesc. De ce ține?

Da, observația este perfect adevărată, dar cred cu tărie că și caracterul se șlefuiește. Deci tot educația vine în sprijinul spuselor dumneavoastră. Pur și simplu, în clipa în care ai o educație potrivită, ai și bune maniere, ai și înțelegere pentru cel de lângă tine. Educația îți dă și puterea de a fi curios continuu. Ori curiozitatea este, după părerea mea, în artă, apanajul progresului. Cu cât ești mai curios, cu cât vrei să afli mai multe, cu atât viața ta se înfrumusețează, se îmbogățește și, esențial, nu te plafonezi niciodată. Rutina nu pune stăpânire pe sufletul tău, este esențial pentru a-ți păstra o carieră. Uite, ajungem în vârful muntelui în clipa asta. Ca să-ți păstrezi o carieră și ea să fie constantă sunt imperios necesare elemente care îți conferă această lejeritate și libertate în a te exprima și constanță. În primul rând, această curiozitate care te împinge parcă tot timpul de la spate în a face lucruri și nu în a demonstra. Cariera ta sau ceea ce faci, gestul tău artistic, după părerea mea nu trebuie să se transforme în meserie. Meseria înseamnă deja rutină, să faci același lucru, cu obstinație, cu precizie, dacă se poate zilnic. Ori aici intervine frumosul cu care noi ne confruntăm permanent, pentru că arta asta face. Arta îți înfrumusețează atât sufletul, cât și mintea. Și atunci, descoperind tot timpul lucruri extraordinare și cum se face asta, în interpretare mai ales, trebuie să te asociezi cu oameni măcar la fel de buni ca tine, dacă nu mult mai buni ca să te ridice tot timpul, să-ți ridice ștacheta. Este esențial nu să accepți și să-ți dorești să fii tu buricul pământului, asta face autosuficiența, iar restul nu contează, important este ca să te slujească pe tine ca să-ți arăți tu îndemânarea. Nu, toți trebuie să fie măcar la fel de buni. Pe urmă, trebuie să-ți propui ca orice apariție să fie bună, foarte bună, nu mai jos de atât. N-ai voie să scazi acest plafon. Întotdeauna trebuie să tinzi la și mai mult, trebuie să existe o foame de cultură și o foame nu de perfecțiune, ci de exprimare cât mai artistic posibilă, pentru că după părerea mea, perfecțiunea în artă nu există. Este o greșeală și observ asta la foarte mulți tineri, în a-și face un scop din perfecțiune în gestul tău artistic, pentru că pierzi exact latura esențială a artei, frumusețea.