În 15 februarie 2023, academicianul Octavian Lazăr Cosma a împlinit 90 de ani. Redăm în cele ce urmează gândurile muzicologului cu privire la activitatea sa profesională și opinii privind evoluția școlii muzicale românești, într-un interviu realizat de Norela Costea pentru Radio România Muzical.

Domnule Octavian Lazăr Cosma, ce trăiri vă încearcă în această zi în care marcați, iată, nouă decenii de viață?

Mărturisesc că nu mă așteptam să înregistrez în traiectul meu evolutiv o asemenea arcadă și să ajung la marcarea a nouă decenii de existență, pentru că existența mea, așa cum am descris-o în cele două volume de memorii, a fost foarte tumultuoasă, foarte dramatică, foarte norocoasă și... o existență minunată. Pentru că în permanență am avut de urcat un munte și acel munte era extrem de dificil (pentru că am rămas singur din fragedă copilărie, orfan de război) ca atare, nici nu mă gândeam la o carieră cât de cât relevantă. Or, acum, făcând un bilanț asupra existenței mele, văd că am avut bucuria, satisfacția, plăcerea, dificultatea de a lupta, de a duce bătălii permanente cu mine însumi, dar și cu forțe antagonice care se opuneau. Per ansamblu, cred că pot fi încrezător în a afirma acest lucru, prin cele peste 30 de volume de muzicologie, volume ample, substanțiale, axate pe cercetarea fenomenului afirmării muzicii românești (și când spun muzicii românești spun, în primul rând, creației muzicale românești, dar nu numai a componisticii, ci și a muzicologiei, creației teoretice, istorice) pentru că, în momentul de față beneficiem de o literatură muzicală datorată unor personalități uriașe, în frunte cu universalul George Enescu. Acest muzician a avut revelația necesității de a afirma nu numai stricta lui personalitate, ci de a contura, coagula și identifica multe generații de muzicieni. Astfel, România dispune de o școală muzicală pe multiple planuri de creație, de interpretare, de teoretizare și avem satisfacția de a ne proiecta în universul mondial al muzicii cu miraculoase identități și de a conferi existenței muzicale românești o anumită identitate care să o facă remarcată.

În discursul de recepție al titlului de academician pe care l-ați susținut în martie 2020 ați menționat și câteva comori uitate ale muzicii românești, titluri care s-au bucurat de succes în trecut și care ar merita să fie readuse în atenția publicului românesc. Ați putea să ne dați exemple de astfel de lucrări simfonice sau camerale?

Observ în evoluția muzicii românești momente dramatice, tensionate. Împlinirile nu au fost susținute și nu s-au bucurat de considerațiile unor muzicieni. Bunăoară, după așa-zisa revoluție din 1989, fenomenul autohton al muzicii parcă a intrat în derizoriu, nu mai era atât de omniprezent cât era înainte și cât ar trebui să fie. S-a întâmplat ceva foarte dureros și straniu, s-a uitat că avem multiple identități, individualități creatoare. S-a uitat de efortul permanent pe care l-au adus generațiile de precursori, compozitorii din zona anului 1848, de compozitorii pre-enescieni sau înaintași care s-au bucurat să fie reprezentați în mod strălucit de George Enescu, care a impulsionat atitudinea creatorilor de muzică. Avem din fericire acești compozitori ce au avut posibilitatea să afirme ceea ce suntem noi în muzică prin ridicarea la nivelul profesionalismului european (ca să nu spun mondial) și acel tărâm prioritar care este folclorul românesc ce beneficiază de amprente, teribil de originale, râvnite de alții, greu de găsit în alte părți. Fenomenul acesta de suprimare a temeliilor originale [Enescu] le-a remarcat de tânăr și, prin multiplele sale valențe creatoare le-a afirmat mereu în mari centre europene. Enescu a fost legat de Viena (ca școală) și de Paris unde, în secolul al XIX-lea era o extinsă pulsație muzicală; acolo George Enescu a plasat Poema română, în 1898, care este opus prim. De la acel opus, George Enescu valorifică melosul popular, melodic, ritmic, metric, de fiecare dată în alte structuri. Enescu nu se repetă niciodată. Merge mereu înainte, merge călcând pe urmele unor uriași, titani ai muzicii. Nu întâmplător Pablo Casals a afirmat într-un interviu că el recunoaște două personalități semețe în universul muzicii: Johann Sebastian Bach și George Enescu. Or, să afirmi așa ceva este a-ți asuma un risc teribil și George Enescu, într-adevăr, merita un asemenea plasament într-o ierarhie mondială pentru că în modesta lui personalitate erau cel puțin cinci muzicieni de excepție: compozitorul, violonistul, pianistul, dirijorul, pedagogul ș.a.m.d.. George Enescu este cel care a sesizat în 1913 fenomenul autohton muzical. Și-a dat seama că avem prea puține titluri dedicate orchestrelor și a fixat un premiu național de compoziție din banii lui, având o periodicitate și un prestigiu cu totul ieșite din comun. George Enescu a dat culturii române titluri absolut nemaiîntâlnite în alte culturi. El a sesizat avangarda muzicală. Adică, el și-a clădit evoluția pe o platformă foarte temeinică, platforma bachiană, platforma clasicismului. De pe această platformă el nu și-a permis ca alții să se aventureze în viitorul muzicii. El compune știind foarte bine ce înseamnă a asimila. A te plasa și menține într-un șuvoi de amplă rezonanță și elemente de noutate, de avangardă, pentru că muzica nu poate rămâne înfiripată în ceva static și neevolutiv. Sesizând valențele, atributele, arhetipurile fundamentale ale componisticii românești care îi confereau originalitate, George Enescu are anumite curiozități pe care melomanii și mai ales profesioniștii domeniului artei sunetelor le înțeleg. George Enescu a trăit la Viena. S-a format la Viena. Foarte puțin se vorbește de faptul că George Enescu, la Viena era implicat în cercul brahmsian, care (se știe) continuă linia beethoveniană; dar acolo era un uriaș contemporan care a rămas în muzică și în familia căruia George Enescu a trăit la Viena, în capitala Imperiului Austro-Ungar. Acesta era Gustav Mahler. Acesta a avut și are o uriașă ascendență asupra lui Enescu, despre care nu se vorbește. Mahler este cel care l-a propulsat pe Enescu și l-a înscris în repertoriul orchestrei simfonice new-yorkeze, în 1918. Enescu i-a rămas dator. Acolo erau profesorul lui Enescu Hellmesberger și Arnold Rosé, care este concert-maestru al filarmonicii și operei mari din Viena timp de aproape cinci decenii. Este muzician venit la Viena din Iași, unde și-a făcut educația muzicală. Muzicologii și cei care investighează lumea partiturilor ieșene au încă multe de relevat și de sesizat în creația enesciană, pentru că este un compozitor foarte inovator.

Dar inovatorismul enescian pornește din matricea sau matricele muzicii populare românești. De acolo el a sesizat elementele cvartei mărite, cvintei micșorate, secundei mărite (atribute ale folclorului), ritmurile originale, gamele, modurile, cromatismele ș.a.m.d. și le-a valorificat de fiecare dată altfel decât o făcuse înainte, dar având totuși impregnat în natura partiturilor lui o unitate, o exprimare, o alchimie pe care numai Enescu o cunoștea și mai nou, unii muzicologi (m-aș referi la unii italieni care au sesizat-o și au proiectat-o, susținând că Enescu se situează în tradiția artei sunetelor în vârfurile cele mai relevante și mai semețe). Dar curiozitatea este că Enescu, care cunoștea toate partiturile scrise și toate lucrările noi ale școlii vieneze și muzicienii români în general, nu a aderat decât foarte anevoie la această școală, într-o perioadă când făcea furori în componistica românească așa-numitul realism socialist. Generația tânără afirmată după 1950, mergând pe urmele lui Enescu, a găsit în "Simfonia de cameră", în "Sonata a III-a pentru vioară și pian", în "Oedipe" - uriașa tragedie lirică, o serie de procedee componistice care au adus așa-numitul total cromatic sau modurile total cromatice, cu bogăția de spectre pe care le presupune și a imprimat temeiurilor școlii muzicale moderne contemporane românești o velocitate, o proiecție, o individualitate care este proprie componisticii românești, școală extrem de generoasă, de bogată, de care trebuie să fim mândri și pentru afirmarea căreia trebuie să luptăm.

Aici revin la ceea ce am anticipat: este timpul ca privirile interpreților să se ridice și să survoleze acest orizont nermărginit care este orizontul stilistic al muzicii românești și să îl cânte, să îl lanseze, să nu existe concert fără titluri românești! Avem titluri uriașe aparținând de pildă lui Brăiloiu, secretarul general al Societății Compozitorilor Români. (Din păcate, generația lui Brăiloiu a avut de suferit, pentru că tovarășii din comandamentele oficiale ale vieții muzicale erau foarte restrânși în ceea ce pricepeau din lumea muzicală.) Or, trebuie să se clădească un nou edificiu sonor al artei muzicale românești. Eu vreau să spun că m-am confruntat cu colegi în Conservator care îmi reproșau că acord prea multă atenție compozitorilor pre-enescieni; ori Enescu l-a lăudat pe Ion Vidu, cu corurile lui care sunt teribil de originale, de românești, de populare. Tiberiu Brediceanu, cu cântecele sale considerate primitive, cu o scriitură pianistică nu foarte evoluată... dar Brediceanu are un timbru recognoscibil în fiecare notă pe care a scris-o și la festivalul regretatei Mariana Nicolesco de lied românesc de la Brăila, unde veneau câte 60 de interpreți tineri, majoritatea dintre aceștia îl cântau pe Brediceanu. Era pe primul loc acest compozitor. Dacă mergi în Japonia astăzi într-o școală vei asista la ora de muzică unde copiii cântă la vioară în mod deosebit "Balada" lui Ciprian Porumbescu, pe care noi o cântăm la concertele oficiale de la Ateneul Român sau "Dans rustic" de Constantin Dimitrescu sau de piesele lui Caudella, unde "Uvertura națională moldavă" este o bijuterie, având citată melodia lui Flechtenmacher, inițiatorul drumului și muzicii românești. În demersurile mele muzicologice masive, zic eu, am știut că trebuie dat Cezarului ce este al Cezarului. Trebuie să ne prețuim valorile, unele modeste, unele care se înfiripau, pentru că am avut norocul să avem o orchestră a filarmonicii bucureștene condusă de Eduard Wachmann (coleg de clasă la Conservatorul din Paris cu celebrul Saint-Saëns - care avea note mai mari decât acesta la contrapunct), dirijor și director al Conservatorului bucureștean - conservator care, an de an a existat cu personalități din ce în ce mai răspicate și mai bine plasate în disciplinele pe care le promovau. Acești muzicieni ai noștri au făurit muzicieni de calibru. Ascultam la televizor zilele trecute un dialog între directorul actual al filarmonicii, Marin Cazacu și celebrul violonist, prim concertist Năsturică, absolvent al Conservatorului bucureștean, care vorbea de prezența interpreților români în toate marile formații muzicale ale lumii și lăuda școala muzicală, pedagogia muzicală românească. Să fim mândri și de aceasta, să fim mândri de noi, dar în același timp să nu uităm de bagajul relevant de care dispunem; să ne mândrim cu ceea ce avem și să reevaluăm valorile, să le punem în lumină, să edităm partituri, să facem imprimări de muzică românească pe care să le distribuim în toate centrele lumii și atunci vom înțelege mai bine cine suntem în domeniul muzicii. La această listă trebuie adăugați și alți compozitori, precum Munteanu de la Iași, dar și foarte tânărul maestru care ne-a părăsit, Liviu Glodeanu, o personalitate fascinantă, iarăși, cu partituri unice, care farmecă - "Concertul pentru flaut și orchestră", "Suita pentru cor de copii", opera "Zamolxe" ș.a.. E clar că am omis nume importante, pe Nicolae Brânduș, pe Octavian Nemescu, pe Călin Ioachimescu, pe Doina Rotaru, și clujeni: Timaru, Herman... pentru că sacul este foarte plin. Un interviu acordat este întotdeauna foarte riscant, pentru că sunt inevitabile omisiunile și regret că am omisiuni, dar prefer să cultive informațiile dirijorii și cei care reprezintă viața concertistică în România.

Există un anume moment de care vă simțiți legat în special și care considerați că a influențat parcursul dumneavoastră profesional?

Există mai multe momente, pentru că eu vin dintr-o comună sălăjană unde n-am avut educație muzicală fenomenală, dar am ajuns la Blaj; la școlile Blajului nu exista o viață muzicală intensă, dar din Blaj a pornit o scânteie: Iacob Mureșianu, care a dat muzicii românești o revistă, piese celebre pentru pian, titluri vocal simfonice, oratorii. Eu am trăit în acest mediu, asumându-mi o curiozitate în privința moștenirii muzicale a lor și literatura pe care o cântam în formația Ateneului popular ca elev, condus de Florin Andrea, m-a ajutat să mă propulsez în Conservatorul clujean și de la Cluj, unde am fost student trei ani, am căpătat o educație muzicală, pentru că aproape de trei ori pe săptămână eram la operă, eram la concerte și iscodeam valențele unor partituri autohtone de care m-am îndrăgostit, astfel că eu m-am înscris pe literatura muzicologică exclusiv românească, nu cea universală. N-am tipărit pentru străinătate, dar am ajuns să fiu prezent în cele mai mari dicționare de muzică din lumea întreagă.

Cum ați aprecia parcursul școlii muzicale românești și în ce direcție credeți că ar trebui să meargă ea pentru a rămâne relevantă în istoria muzicii universale?

În mod cert trebuie urmat parcursul enescian, pentru că e cel care conferă vitalitate componisticii originale, conferă acele subtilități, acele atuuri care o impun lumii întregi, iar mersul acestei școli de acum înainte este greu de indicat și nu îmi permit să fac așa ceva, dar am fost contemporan cu o generație de muzicieni extrem de luminată, extrem de profesionistă, la curent cu tot ce se întâmpla în lumea artei sunetelor. Acești compozitori sunt farurile de înaintare, care știu foarte bine ce au de făcut.

Evident, o școală muzicală are linii sinuoase în evoluția sa - cu suișuri, cu coborâșuri. Nu tot ce strălucește este aur, dar eu sunt adeptul sintagmei lui Constantin Brăiloiu, care afirma că de la "Baba Hârca" a lui Flechtenmacher la "Oedip" se făurește calea pe care a urmat-o muzica românească, ajungând la Oedipul enescian, care e o culme. Dar, de la Oedipul enescian această școală a evoluat și aș completa sintagma lui Brăiloiu - De la Flechtenmacher la Ștefan Niculescu, Pascal Bentoiu, Anatol Vieru, Tiberiu Olah, Aurel Stroe, Cornel Țăranu și alții... Adrian Rațiu, Myriam Marbé... avem nume extrem de sonore, extrem de aplaudate în cele mai mari săli de concerte, dovadă și premiile internaționale de componistică ce s-au adjudecat, primit, acordat unora din acești compozitori la mari festivaluri, la mari competiții. Suntem o școală aplaudată, apreciată și repet, trebuie să ne gândim de la Flechtenmacher la Pascal Bentoiu (cel care a terminat și câteva din manuscrisele enesciene). Din creația lui Bentoiu, foarte bogată, opera "Hamlet", "Amorul doctor", opt simfonii, cvartete etc., eu aplaud în sinea mea o suită orchestrală cu tentă folclorică, care are momente pe care le consider undeva foarte apropiate de înălțimile enesciene, "Suita ardelenească".

**************************

Despre profesorul, muzicologul, academicianul Octavian Lazăr, de la discipolii său. Un material de Anca Romeci, realizator Radio România Actualități.

OCTAVIAN LAZĂR COSMA - ZEUL DE LA MUZICOLOGIE

În acvamarin, pe ape și pe uscat, deasupra timpului său zburător

...Venit pe lume la ide de februarie 1933 în familia învățătorilor Cosma din Regatul preafrumoasei Românii interbelice...

...Fără preaviz (cu ce drept, peste noapte, istoria poate să ne mutileze biografiile!?) lăsat orfan prin voia Diktatului de la Viena care dezlănțuise-n 9 septembrie 1940 iadul urii hortyste asupra satului său natal. Eveniment ca o rană la infinit rămasă deschisă, consemnat drept MASACRUL DE LA TREZNEA, Ardealul de Nord.

Iată cele două fețe ale aceleiași dălți cu care s-a sculptat în rocă de acvamarin (sublim, dur până la serenitate și de neclintit!) portretul eminenței sale nepereche a lumii muzicale, de uluitoare carieră din veacul XX într-al III-lea mileniu, pe ruta București-Europa Occidentală-USA, OCTAVIAN LAZĂR COSMA.

Academicianul mai presus de orice... vremelnice compromisuri. Recompensat cu o vitrină de onoruri.

Muzicologul dintr-o parcă altă specie umană. Atlantă. Fără nici o greșeală.

Deși întotdeauna o să prefer să-l evoc pe numele-i secret de Zeul Lazăr Cosma deasupra timpului său zburător. Cu doar propria-i statură. Propriu-i templu, repet, în acvamarin dăltuit. Și-atâtea pagini în stilou, tipărite (hronice, monografii gigant, articole de "New Grove Dictionary") cât abia cuprinde cu vederea ochiul omenesc. Ofranda muncii sale de-o viață pe altarul muzicii și instituțiilor muzicale românești.

Asta fără a-l uita pe celălalt și, de facto, cel mai iubit OCL (cum îl alintam noi!).

Profesorul dr., dr. honoris causa, peste jumătate de secol ca nimeni altcineva legat de prestigiul Catedrei de Muzicologie a Conservatorului bucureștean. Exclusivistul bastion al intelectualității în vremuri imposibile. Rezervația somităților din Știrbei Vodă nr. 33. Cum nici la Sorbona aerul să nu fi fost mai rarefiat, nici mai draconic examenul de-a-i trece pragul (doar 3 locuri pe an!). Pe măsură însă și șansa de-a-ți căpăta pedigree-ul de studentul Zeului de la Muzicologie. Octavian Lazăr Cosma.

Am meritat acest privilegiu?! În tinerețe - știți cum e - toate ți se cuvin!

Cert că acum, când dau înapoi pelicula anilor '80 în alb-negru, sunt tare mândră să mă revăd în prima bancă de seminar. Cu însuși OCL la catedră. Magistrul cel cu voce blând-molcom nemodulată și probitate profesională emanând respect prin toți porii. De unde și nimbul de legendă înconjurându-i ființa. Numai spirit! Discreție, eleganță atemporală de ardelean gentleman și atâta noblețe!

Ei, ce nostalgii mă cuprind! Eram pe-atunci 3 în an și toate 3 favoritele OCL-ului, cum urma să descoperim chiar de ziua absolvenței noastre. Cu 10-10-10 pe linie și celebrarea momentului în cea mai luxoasă à l'époque cofetărie de pe Calea Victoriei.

Dovadă că profesorul nu greșise când ne-a ales! Ne-a format gândirea critică - "Spune-mi toate prostioarele tale, niciodată nu pe-ale altora". Ne-a dat aripi și ne-a-nvățat să zburăm aidoma lui, dar fiecare-n felul ei anume de pasăre - "Exclus să mă-amestec în stilul tău! Numai tu știi cum să schimbi ce trebuie-n paragraful x modificat"

Iar fiindcă, spre deosebire de puriștii care nu-mi agreau "patinajele artistice" de literată la gazetă, mică vedetă a cronicilor de "capă și spadă" (vorba cuiva, la ce ne mai faci concurență pe-aici!?) eu ghicisem în rar-pânditul zâmbet al OCL-ului simpatia pentru tot ce era altfel, original, provocator…

Mi-e imposibil să închei fără vodevilistic-declamatul monolog 1983, marca notoriului (iacă, nu vă spun pentru ce) domn P., radio-amploaiat: "Cum, OCL a citit haloimesul ăsta cu care vrei să te prezinți la Sesiunea de Comunicări Științifice și-a zis el că-i bine!? Înseamnă atunci că unul dintre noi doi e nebun!"

Și n-a fost decât o chestiune de câteva ore (în care, à propos,"haloimesului" i se acordase Premiul întâi) pentru a se afla... cine!

**********************************

În data de 15 februarie 2023, academicianului Octavia Lazăr Cosma i-a fost acordată o diplomă de onoare din partea Radio România, pentru întreaga sa activitate, pusă și în slujba radioului public, diplomă înmânată de Președintele Director General Radio România, Răzvan Ioan Dincă. Ceremonia a avut loc în prezența unor foști și actuali jurnaliști Radio România, care au studiat la clasa de muzicologie a prof. univ. dr. Octavia Lazăr Cosma, în cadrul Universității Naționale de Muzică din București.