ACUM:
1.00
Notturno
produs de BBC, preluat prin Uniunea Europeană de Radio
Urmează: 7.00 Musica viva Matinalul altfel marca Radio România Muzical.
Apoi: 9.55 Promo Informații despre evenimentele Radio România Muzical și ale partenerilor noștri.

Arhivă : Interviuri Înapoi

AUDIO. Festivalul 'George Enescu' 2019. Interviu cu dirijorul Cristian Măcelaru

Bookmark and Share
Publicat: vineri, 20 Septembrie 2019 , ora 15.03

Sâmbătă, 21 septembrie, concertul Orchestrei Concertgebouw de la București va fi condus de Cristian Măcelaru, care-l înlocuiește în ultimul moment pe Mariss Jansons.

Ne bucurăm din cale-afară că reveniți la București la Festivalul Enescu. Știu că nu sunteți la o primă colaborare cu Concertgebouw. Spuneți-mi, cum vă înțelegeți cu acest ansamblu? Ce sentiment vă oferă față de alte orchestre?

Orchestra Royal Concertgebouw este o orchestră, sigur, cu o reputație internațională foarte mare. Eu o consider poate între primele trei sau patru orchestre din lume prin calitatea instrumentiștilor, a orchestrei și a reputației ansamblului. Și cu cât e orchestra mai bună, cu atât și frumusețea mai mare, dar și lucrurile pe care trebuie să le faci în repetiție sunt mai grele, pentru că o orchestră cu un palmares artistic atât de frumos așteaptă foarte mult de la dirijor. Și-atunci, rolul meu când dirijez o orchestră de acest calibru se intensifică exponențial deoarece trebuie să fiu și eu la același nivel cu al orchestrei. Și-atunci, sigur, nu e ușor, dar e mai frumos.


Este o provocare, așadar!

E o provocare foarte mare din cauză că... știți, există orchestre care mă ajută să fiu mai bun ca dirijor, sau mă provoacă să fiu mai bun ca dirijor și sunt orchestre care mă împiedică să pot să dirijez mai bine. Dar, în cazul orchestrei din Amsterdam, e o orchestră care întotdeauna m-a provocat să găsesc o modalitate mai sofisticată, mai elegantă de a dirija ca să ajung la nivelul lor.


Depinde atât de mult o orchestră ca sonoritate de valoarea individuală a celor care o alcătuiesc? Se spune de multe ori că o orchestră în care ai individualități fenomenale riscă să fie un fuior de sunete și nu neapărat un tot unitar.

Acesta e lucrul cel mai frumos la orchestra din Amsterdam, deoarece ei toți - individual luându-i - sunt toți instrumentiști de vârf, extraordinari. Dar, pe parcursul repetițiilor, niciodată nu am simțit că ei vor să facă ceva care să pună în evidență, individual vorbind, fiecare sunet al fiecărui muzician, ci lucrează foarte, foarte mult și chiar pe asta se axează și ei în timpul repetițiilor, cum să găsească un sunet care să aibă această înțelegere totală a unui sunet combinat de orchestră. Deci, nu a unei orchestre făcute din soliști, ci a unei orchestre în care calitățile individuale contribuie la un sunet total sau la un sunet omogen. Întotdeauna mi-a plăcut acest lucru la Concertgebouw: eu de fiecare dată dau voie muzicienilor să îmi ceară anumite pasaje pe care să le repetăm, și de fiecare dată toate pasajele care mi se cer să le interpretăm în repetiție au de-a face cu acest lucru, au de-a face cu omogenitatea sunetului și cu înțelegerea... să nu fie un instrument mai tare sau mai important decât celelalte, ci să fie un sunet comun, un sunet la care să contribuie toată lumea în așa fel încât să devină sunetul orchestrei, nu un sunet individual.


Deci, să nu aveți o sumă de instrumente, ci un singur instrument care să sune cât mai unitar.

Exact.


Cântați Beethoven. Știu că aveți o stimă deosebită față de acest compozitor și am înțeles că, de curând, ați ales să și locuiți în orașul lui Beethoven în momentul de față, când activitatea vă leagă de Koln. De ce Bonn, de ce Beethoven? Până la urmă, știu că ați preluat un program gata conceput dinainte, dar cum vă simțiți în această Eroică beethoveniană?

Pentru mine, de fiecare dată când mă reîntorc la o simfonie de Beethoven, e atât de interesant faptul că nu depinde numai de mine interpretarea care există. Sigur, eu îmi las amprenta asupra orchestrei în același fel în care orchestra își lasă amprenta asupra mea în parcursul săptămânii, dar e foarte interesant că am făcut această simfonie de Beethoven de multe ori și de fiecare dată când dirijez Eroica devine puțin diferit. Rezultatul final e puțin diferit de fiecare dată și motivul principal este că fiecare orchestră își aduce ADN-ul personal, în care toți dirijorii care au lucrat cu orchestra respectivă rămân în memoria orchestranților. Și-atunci, cu fiecare interpretare nouă, devine o înțelegere nouă a lucrării, dar o înțelegere care reflectă nu numai dirijorul, ci reflectă și istoria orchestrei. Din acest motiv, Eroica pe care o facem săptămâna asta va avea o reflecție tipic, pură, a Orchestrei Concertgebouw din Amsterdam, un lucru care, pentru mine, e foarte frumos. Să vezi că fiecare orchestră are o identitate, și chiar dacă e același dirijor care dirijează diferite orchestre, fiecare interpretare - și ăsta e un lucru care mie-mi place și-mi doresc - are o reflecție și a orchestrei care interpretează lucrarea și nu numai a dirijorului care o dirijează. De aceea, pentru mine, la orice simfonie, dar în special la cele de Beethoven, din cauză că tradițiile sunt atât de bine definite de anumite orchestre cum e Concertgebouw, care are o tradiție enormă vizavi de muzica lui Beethoven, îmi place întotdeauna să ascult foarte atent, să văd sunetele pe care ei le fac și cum gândesc anumite lucruri. Sigur, multe fraze și gesturi muzicale sunt formate în timp și de sala în care cântăm, de rezonanța sălii, de mărimea orchestrei... toate aceste lucruri sunt foarte importante în crearea unei interpretări. Pentru mine, e un lucru frumos să descopăr un punct nou de vedere împreună cu punctul meu de vedere pentru lucrarea respectivă, lăsând această balanță între ceea ce aduc muzicienii pe scenă și ceea ce aduc eu din înțelegerea mea despre muzica lui Beethoven, iar apoi ne întâlnim undeva la mijloc și așa se creează interpretarea.


Există un risc al simfoniilor beethoveniene și, mai ales, al celor atât de cunoscute, iubite și, în fine, emblematice cum este și cazul Eroicei. Mă gândesc la un dirijor care vine cu tinerețea și cu elanul său și se întâlnește cu această tradiție de care spuneți. Simțiți cumva sau ați simțit când ați dirijat Eroica pentru prima dată acest sentiment al riscului asumat?

Nu neapărat. Sigur, fiecare are preferințele lui, fiecare persoană înțelege Beethoven în felul lui, dar în momentul în care încerci să aprofundezi muzica lui Beethoven și înțelegerea partiturii realizezi că, de fapt, foarte multe lucruri pot să fie făcute în feluri diferite. Nu cred eu că există un fel și numai un singur fel în care se poate interpreta o simfonie de Beethoven. Și acesta este și geniul lui Beethoven, că i se poate înțelege muzica în atât de multe feluri încât de fiecare dată când e interpretată poate să rămână nouă și să rămână ca și cum o auzim pentru prima dată. Ce nu-mi place, e faptul că la o simfonie cum e Eroica, care e cunoscută atât de bine și se cântă atât de mult, e această idee de a găsi un clasament... care interpretare e mai bună. Pentru mine, asta nu are nici un efect, exact cum muzica nu e făcută pentru a fi o competiție, e făcută pentru a înțelege un sentiment artistic, a înțelege o expresie emoțională care trebuie să rămână pură în interpretarea fiecărei persoane care o cântă. De aceea, nu se pot compara două interpretări ale unei simfonii decât din perspectiva persoanei care le ascultă, ceea ce e absolut diferit cu fiecare persoană care ascultă aceleași interpretări. Deci, e o chestie extrem de subiectivă acest lucru. În artă, pentru mine, nu există un clasament sau o competiție în care o expresie este mai importantă decât cealaltă. Nu, toți suntem artiști prin definiția pe care Enescu a dat-o artiștilor, care spune că nimic nu devine artă decât în momentul în care ai dăruit-o altcuiva. Și atunci, arta devine personală, a mea, ca artist, în momentul în care am dăruit-o publicului sau în momentul în care am dăruit-o ascultătorului. Și-atunci nu există termen de comparație decât în sensul că arta, pentru mine, e a mea; nu poate să fie comparată cu a altcuiva. De aceea niciodată nu m-am simțit pierdut sau cu frică față de tradiția interpretărilor simfoniilor lui Beethoven și față de ceea ce am adus eu în interpretarea mea.


Nu m-am referit neapărat la sentimentul de risc față de versiuni deja încetățenite în plan dirijoral, ci mă gândeam pur și simplu la întâlnirea cu sunetul respectiv, chiar și cu percepția orchestrei. Până la urmă, acesta este probabil farmecul artei muzicii, ca o artă temporală, că ea există în acel moment și este a momentului percepției ascultătorului și a momentului creației interpretului și, firește, a autorului. De la Beethoven, m-aș întoarce puțin la Strauss, care aduce o cu totul altă explozie orchestrală și o cu totul altă luxurianță a unei orchestre. Cum vă simțiți în Strauss la Concertgebouw, comparativ cu muzica lui Strauss pe care ați dirijat-o și pe alte meridiane, de exemplu?

Sigur, Orchestra Concertgebouw din Amsterdam pentru mine întotdeauna a avut o calitate superioară. Când fac referința unui sunet foarte elegant, foarte gingaș, cu tandrețe, întotdeauna pentru mine orchestra asta a avut o calitate superioară față de alte orchestre. Și-atunci, toate aceste calități, mai ales în muzica lui Strauss, sunt atât de binevenite, datorită faptului că pentru mine Strauss trebuie să aibă o transparență atât de fină și atât de elegantă încât să putem auzi toate vocile pe care Strauss le scrie, dar nu în ideea de a învia o competiție între vocile care sunt, ci din faptul că fiecare voce vorbește într-un mod natural, dar le putem înțelege pe toate. Și asta e un lucru extraordinar de greu pentru o orchestră, deoarece fiecare muzician când simte că are o voce principală vrea să o aducă în evidență. Pe când la Strauss, e puțin diferit. Toate vocile principale care există în același timp - 3, 4, 5 câteodată - trebuie să fie principale, dar să fie și într-o umbră într-un fel, încât să nu fie prea evidente și să le acopere și pe celelalte. De aceea îmi place foarte mult să dirijez Strauss cu Concertgebouw din cauză că ei înțeleg acest lucru și îl au înnăscut în orchestră, din cauza tradiției pe care o au și din cauza sălii în care cântă, au această tradiție a unui sunet atât de dulce și elegant și tandru, ca să spun așa, încât devine un Strauss cu o frumusețe chiar nemaipomenită.


Vorbiți atât de mult despre sala care impune și care, iată, a construit și ea un sunet special al orchestrei. Ce credeți că o diferențiază atât de mult?

În primul rând, e o sală care încurajează un sunet cât mai profund și cât mai piano din cauză că sala răspunde atât de puternic. Orice sală e ca un instrument muzical și, în momentul în care înțelegem acustica sălii ca și cum am înțelege rezonanța unui instrument muzical, atunci putem să ne ajustăm și să facem anumite fraze muzicale în feluri diferite care să fie în concordanță cu acustica sălii. Asta e foarte important, pentru că sunt foarte multe orchestre care sunt poate la același nivel, dar au un sunet foarte diferit și asta are de-a face foarte mult cu sala în care acest sunet s-a format. În cazul orchestrei din Amsterdam, la Concertgebouw, un sunet așa de cald și profund catifelat are de-a face foarte mult cu sunetul pe care sala îl produce și acest lucru devine și identitatea orchestrei respective deoarece, ei trăind în această sală se aud pe ei creând acest sunet. Și-atunci, în altă sală, încearcă să reproducă același sunet cu care ei sunt obișnuiți. Întotdeauna în identitatea sunetului orchestrei sala e reprezentată.


Acesta ar fi debutul dumneavoastră la Sala Palatului?

Da, e prima dată când dirijez la Sala Palatului. Data trecută la festival am fost la Ateneu.


Orchestra a mai cântat la Sala Palatului și a reușit să ne convingă chiar dacă este o sală despre a cărei acustică nu se vorbește întotdeauna prea de bine. Sperăm să aveți satisfacția acestui sunet și a reușitei de a ne face pe toți să ne bucurăm de reîntâlnirea și cu muzica lui Beethoven și a lui Strauss, nu numai cu această orchestră extraordinară și cu tânărul dirijor pe care ne mândrim să-l considerăm în continuare românul Cristian Măcelaru.


Interviu realizat de Anca Ioana Andriescu