Miercuri, 18 septembrie, ora 17.00: concert al Orchestrei Naționale din Lille, sub bagheta dirijorului de origine română, Vlad Vizireanu.

Bine aţi revenit la Bucureşti, ca oaspete în Festivalul Internaţional "George Enescu". Cum aţi primit invitaţia de a dirija Orchestra Naţională din Lille, pe care o veţi conduce în concertul din 18 septembrie?

Îmi amintesc foarte bine momentul acela. Era în noiembrie 2016 şi participam la Concursul de dirijat "Donatella Flick" din Anglia, ajunsesem în finală şi mă pregăteam să dirijez Orchestra Simfonică din Londra în ziua următoare. Atunci am primit invitaţia din partea domnului Mihai Constantinescu şi cred că a fost una dintre cele mai plăcute surprize din viaţa mea. Mi-a dat o energie uriaşă. Din punctul meu de vedere, acesta este unul dintre cele mai importante festivaluri din întreaga lume, pentru că găzduieşte toate marile orchestre, toţi marii dirijori, toţi soliştii celebri din prezent, aşa că, pentru mine, este o onoare. Sper, de asemenea, să revin în următorii ani.

Aţi petrecut primii şase ani de viaţă în România. Cum percepeţi Bucureştiul şi publicul său?

Ce pot să spun, pentru mine înseamnă acasă, este ca şi cum mă întorc acasă, este, probabil, locul preferat în care să dirijez.

De această dată colaboraţi, la Bucureşti, cu un ansamblu francez, Orchestra Naţională din Lille. Vi se pare că există diferenţe notabile între profilul orchestrelor europene şi al celor americane, din punct de vedere sonor?

În general, fiecare orchestră îşi dezvoltă propriul sunet, care se va schimba foarte puţin în funcţie de dirijorii cu care vine în contact. Nu aş putea spune că diferenţele sunt uriaşe între Europa şi Statele Unite ale Americii, dar acum, că am avut ocazia să dirijez pe ambele continente, ansamblurile americane pot părea puţin mai tinere, uneori. Nu sunt la fel de conştiente ca cele europene de unicitatea fiecărei lucrări abordate. De exemplu, am dirijat prima rapsodie de George Enescu în Statele Unite ale Americii şi am lucrat cu două ansambluri diferite, unul profesionist, altul format din studenţi. Niciunul dintre cele două ansambluri nu auzise de Enescu până atunci şi imaginaţi-vă cum a fost să explic unor muzicieni profesionişti ce înseamnă să joci o horă! Este foarte greu să înţelegi când nu ai văzut vreodată un astfel de dans. Aceeaşi problemă există în privinţa valsului vienez, de exemplu. Până la urmă, cred că totul este o problemă de timp pentru ca această înţelegere să existe şi, probabil, peste vreo 20 de ani vom fi la acelaşi nivel.

La Bucureşti dirijaţi, pe 18 septembrie, Enescu, Brahms şi Berlioz, un program generos, cu lucrări de substanţă. Putem vorbi despre o arhitectură a acestui program? Cum l-aţi ales?

Ca să fiu sincer, ceea ce m-a interesat la aceste lucrări a fost contextul interpretativ în care au luat naştere. De exemplu, "Harold în Italia" a fost compusă la cererea lui Niccolò Paganini care, în 1834, cred, îşi cumpărase o violă Stradivarius şi a dorit o partitură creată special pentru acel instrument. Şi apoi, pentru că nu a considerat-o suficient de virtuoză, a refuzat să o interpreteze. Însă, în cele din urmă, aşa a apărut acea lucrare, pentru că a dorit-o celebrul interpret. La fel, Brahms care, deşi era un foarte bun pianist, nu excela în înţelegerea viorii şi a avut înţelepciunea să îşi dea seama că are nevoie de sfatul unui violonist; şi nu al oricui, ci al prietenului său, celebrul Joseph Joachim. A fost un schimb foarte frumos între cei doi şi acest lucru creează o perspectivă nouă asupra lucrării, ştiind că este rezultatul unei colaborări care i-a îmbogăţit pe amândoi. În cazul lui Enescu, este vorba despre ultima lucrare pe care acesta a compus-o. Era efectiv foarte aproape de finalul său când scria această partitură care a fost interpretată la doi ani după moartea sa, Enescu nu a mai apucat să o audă. La prima audiţie, Constantin Silvestri a ascultat aplauzele publicului, mai degrabă rezervate, şi întorcându-se, a spus: "Este ultima lucrare a lui Enescu, este foarte dificil de înţeles, aşa că o vom interpreta din nou." Acesta a fost impulsul care m-a făcut să aleg cele trei lucrări, pentru că fiecare dintre ele aduce procesul componistic mai aproape de noi. Ne gândim, deseori, la compozitori scriind singuri în camera lor, îmbăiaţi constant în inspiraţie. De fapt, este un proces extrem de practic, ce implică multe componente, de care cel mai adesea nu suntem deloc conştienţi. Şi asta am dorit prin programul amintit, să aduc acest proces mai aproape de public.

Cât de cunoscut este astăzi George Enescu în America şi ce credeți că trebuie făcut pentru a fi mai bine promovat peste ocean?

Spre finalul vieţii, Enescu a cântat mult în Statele Unite ale Americii, a dirijat acolo Orchestra Filarmonicii din New York, Orchestra Simfonică din Philadelphia şi a colaborat cu o mulţime de muzicieni. Fiind unul dintre marii violonişti ai timpului său, era extrem de cunoscut în Statele Unite. Şi cred că mulţi muzicieni americani ştiu cine este Enescu. Nu pot spune acelaşi lucru despre publicul american, care în afara celor două rapsodii nu ştie prea multe despre Enescu. Şi aici vina nu este a compozitorului, ci a interpreţilor, care se limitează la acele opusuri enesciene despre care ştiu că sunt uşor de plăcut. Enescu este un autor extrem de complicat, simfoniile sale, atât cele terminate, cât şi cele nefinalizate, rămân extrem de dificile. Pentru mine, ca dirijor, sunt foarte greu de asimilat, iar pentru public - anevoie de înţeles. Rezultatul îl ştiţi, nu sunt foarte des interpretate. Ce putem face? Răspunsul este simplu: trebuie să interpretăm mai mult Enescu, nu există o rezolvare rapidă a acestei probleme. Trebuie să interpretăm cât mai mult lucrările sale mai puţin abordate, până când devin cunoscute. Personal, am de gând să fac acest lucru în stagiunile următoare.