ACUM:
17.00
Perpetuum mobile
Actualitate, muzică bună, educație și ... un tonus optimist la final de zi.
Urmează: 18.55 Promo Informații despre evenimentele Radio România Muzical și ale partenerilor noștri.
Apoi: 18.59 Promo RRM Detalii despre cele mai interesante emisiuni ale zilei.

Arhivă : Interviuri Înapoi

AUDIO. Festivalul 'George Enescu' 2019. Interviu cu dirijorul Vlad Vizireanu

Bookmark and Share
Publicat: miercuri, 18 Septembrie 2019 , ora 12.14

Miercuri, 18 septembrie, ora 17.00: concert al Orchestrei Naționale din Lille, sub bagheta dirijorului de origine română, Vlad Vizireanu.

Bine ați revenit la București, ca oaspete în Festivalul Internațional "George Enescu". Cum ați primit invitația de a dirija Orchestra Națională din Lille, pe care o veți conduce în concertul din 18 septembrie?

Îmi amintesc foarte bine momentul acela. Era în noiembrie 2016 și participam la Concursul de dirijat "Donatella Flick" din Anglia, ajunsesem în finală și mă pregăteam să dirijez Orchestra Simfonică din Londra în ziua următoare. Atunci am primit invitația din partea domnului Mihai Constantinescu și cred că a fost una dintre cele mai plăcute surprize din viața mea. Mi-a dat o energie uriașă. Din punctul meu de vedere, acesta este unul dintre cele mai importante festivaluri din întreaga lume, pentru că găzduiește toate marile orchestre, toți marii dirijori, toți soliștii celebri din prezent, așa că, pentru mine, este o onoare. Sper, de asemenea, să revin în următorii ani.


Ați petrecut primii șase ani de viață în România. Cum percepeți Bucureștiul și publicul său?

Ce pot să spun, pentru mine înseamnă acasă, este ca și cum mă întorc acasă, este, probabil, locul preferat în care să dirijez.


De această dată colaborați, la București, cu un ansamblu francez, Orchestra Națională din Lille. Vi se pare că există diferențe notabile între profilul orchestrelor europene și al celor americane, din punct de vedere sonor?

În general, fiecare orchestră își dezvoltă propriul sunet, care se va schimba foarte puțin în funcție de dirijorii cu care vine în contact. Nu aș putea spune că diferențele sunt uriașe între Europa și Statele Unite ale Americii, dar acum, că am avut ocazia să dirijez pe ambele continente, ansamblurile americane pot părea puțin mai tinere, uneori. Nu sunt la fel de conștiente ca cele europene de unicitatea fiecărei lucrări abordate. De exemplu, am dirijat prima rapsodie de George Enescu în Statele Unite ale Americii și am lucrat cu două ansambluri diferite, unul profesionist, altul format din studenți. Niciunul dintre cele două ansambluri nu auzise de Enescu până atunci și imaginați-vă cum a fost să explic unor muzicieni profesioniști ce înseamnă să joci o horă! Este foarte greu să înțelegi când nu ai văzut vreodată un astfel de dans. Aceeași problemă există în privința valsului vienez, de exemplu. Până la urmă, cred că totul este o problemă de timp pentru ca această înțelegere să existe și, probabil, peste vreo 20 de ani vom fi la același nivel.


La București dirijați, pe 18 septembrie, Enescu, Brahms și Berlioz, un program generos, cu lucrări de substanță. Putem vorbi despre o arhitectură a acestui program? Cum l-ați ales?

Ca să fiu sincer, ceea ce m-a interesat la aceste lucrări a fost contextul interpretativ în care au luat naștere. De exemplu, "Harold în Italia" a fost compusă la cererea lui Niccolò Paganini care, în 1834, cred, își cumpărase o violă Stradivarius și a dorit o partitură creată special pentru acel instrument. Și apoi, pentru că nu a considerat-o suficient de virtuoză, a refuzat să o interpreteze. Însă, în cele din urmă, așa a apărut acea lucrare, pentru că a dorit-o celebrul interpret. La fel, Brahms care, deși era un foarte bun pianist, nu excela în înțelegerea viorii și a avut înțelepciunea să își dea seama că are nevoie de sfatul unui violonist; și nu al oricui, ci al prietenului său, celebrul Joseph Joachim. A fost un schimb foarte frumos între cei doi și acest lucru creează o perspectivă nouă asupra lucrării, știind că este rezultatul unei colaborări care i-a îmbogățit pe amândoi. În cazul lui Enescu, este vorba despre ultima lucrare pe care acesta a compus-o. Era efectiv foarte aproape de finalul său când scria această partitură care a fost interpretată la doi ani după moartea sa, Enescu nu a mai apucat să o audă. La prima audiție, Constantin Silvestri a ascultat aplauzele publicului, mai degrabă rezervate, și întorcându-se, a spus: "Este ultima lucrare a lui Enescu, este foarte dificil de înțeles, așa că o vom interpreta din nou." Acesta a fost impulsul care m-a făcut să aleg cele trei lucrări, pentru că fiecare dintre ele aduce procesul componistic mai aproape de noi. Ne gândim, deseori, la compozitori scriind singuri în camera lor, îmbăiați constant în inspirație. De fapt, este un proces extrem de practic, ce implică multe componente, de care cel mai adesea nu suntem deloc conștienți. Și asta am dorit prin programul amintit, să aduc acest proces mai aproape de public.


Cât de cunoscut este astăzi George Enescu în America și ce credeți că trebuie făcut pentru a fi mai bine promovat peste ocean?

Spre finalul vieții, Enescu a cântat mult în Statele Unite ale Americii, a dirijat acolo Orchestra Filarmonicii din New York, Orchestra Simfonică din Philadelphia și a colaborat cu o mulțime de muzicieni. Fiind unul dintre marii violoniști ai timpului său, era extrem de cunoscut în Statele Unite. Și cred că mulți muzicieni americani știu cine este Enescu. Nu pot spune același lucru despre publicul american, care în afara celor două rapsodii nu știe prea multe despre Enescu. Și aici vina nu este a compozitorului, ci a interpreților, care se limitează la acele opusuri enesciene despre care știu că sunt ușor de plăcut. Enescu este un autor extrem de complicat, simfoniile sale, atât cele terminate, cât și cele nefinalizate, rămân extrem de dificile. Pentru mine, ca dirijor, sunt foarte greu de asimilat, iar pentru public - anevoie de înțeles. Rezultatul îl știți, nu sunt foarte des interpretate. Ce putem face? Răspunsul este simplu: trebuie să interpretăm mai mult Enescu, nu există o rezolvare rapidă a acestei probleme. Trebuie să interpretăm cât mai mult lucrările sale mai puțin abordate, până când devin cunoscute. Personal, am de gând să fac acest lucru în stagiunile următoare.


Interviu de Ioana Marghita