Un aclamat dirijor la nivel internațional, promotor recunoscut al muzicii lui George Enescu, din stagiunea 2019-2020 director muzical al Orchestrei Radiodifuziunii Poloneze, Lawrence Foster apare în cadrul festivalului Enescu 2019 pe scena Ateneului Român. Va conduce în 3 septembrie primul dintre cele două concerte ale Orchestrei Radiodifuziunii Poloneze.

Vreau să încep cu un citat din The Telegraph, referitor la faptul că ați fost adus pe lume pentru a cânta muzica lui George Enescu.

Un citat foarte vechi.

Da, dar un citat la fel de actual și astăzi. Cum îl vedeți pe Enescu, după ce i-ați dedicat o viață de muncă?

Voi fi foarte sincer cu dvs. și vă voi spune că mi-a plăcut foarte mult să o fac, îi iubesc muzica, dar în acest moment, cred că este momentul ca și alții să o facă. Există un interpret celebru de muzică country - Johnny Cash - care cânta o piesă numită I've done my time. Și eu cred, în ceea privește muzica lui Enescu același lucru - I've done my time. Am acum un nou post, ca director artistic al Orchestrei Radiodifuziunii Poloneze și în primul meu concert cu ei voi dirija o piesă de Bacewicz, iar pentru partea a doua, au insistat să facem o simfonie mare de Enescu, pentru că în opinia lor, încă această muzică mă reprezintă cel mai bine. Așa că primul meu concert cu ei la Katowice va fi cu Simfonia I de George Enescu. Însă de data aceasta, la festivalul Enescu nu voi dirija Enescu.

Aveți sfaturi pentru cei vor continua munca dvs. în ceea ce-l privește pe Enescu?

Sunt mulți oameni care-i iubesc muzica și o promovează; îl știu pe Leonard Slatkin. Un alt foarte mare interpret, care din păcate a murit, a fost Zoltan Kocsis. A doua simfonie, care este cea mai complicată lucrare orchestrală a lui Enescu, mai grea chiar decât cea de a treia simfonie, era dirijată de Kocsis din memorie! Pur și simplu iubea muzica lui Enescu. O cânta mereu la Budapesta și era importantă menținerea acestei relații între culturile română și ungară.

Știu că și lui Barenboim îi place muzica lui Enescu și mai cântă uneori; Rojdestvenski, de asemenea, însă și el ne-a părăsit de curând. Alt muzician care a înregistrat toate lucrările orchestrale de Enescu este directorul orchestrei radiodifuziunii din Helsinki, Hannu Lintu. El este minunat; totuși, se consideră că orchestra radiodifuziunii este una de al doilea rang în Finlanda, însă înregistrările lui Lintu sunt absolut splendide. Și Enescu este chiar popular în Finlanda, aș putea spune. Apoi, Robert Spano, directorul festivalului de la Aspen; sunt mulți oameni acum. Sigur, nu cântă muzica lui Enescu mereu. Muzica lui Enescu este dificil de ascultat și de înțeles, trebuie efort din partea interpreților și a publicului. Însă merită.

Credeți că percepția asupra lui Enescu-compozitorul s-a schimbat în ultimii ani?

Îmi pare rău să spun, însă înregistrările realizate în România în perioada lui Ceaușescu au funcționat mai curând ca o anti-propagandă pentru muzica lui Enescu; lumea le auzea și spunea că această muzică este foarte proastă. Iată situația operei Oedipe înregistrată în România. Când am dirijat Oedipe de Rihm la Berlin, l-am întrebat pe directorul de acolo: "Putem să facem Oedipe de Enescu?". "Nu", mi-a zis el, "am ascultat o înregistrare din România și nu mi-a plăcut deloc, muzica este confuză, nu am înțeles nimic". Dar i-am răspuns că poate există și o altă manieră de interpretare, așa că i-am trimis înregistrarea pe care o realizasem recent,Oedipe cu Jose van Dam și Orchestra Filarmonicii din Monte Carlo. A ascultat-o și două zile mai târziu a pus-o în programul Operei Germane din Berlin, o nouă montare, în coproducție cu Opera din Viena, condusă atunci de Ioan Holender. Vedeți influența acestor vechi înregistrări - de aceea Enescu nu este mai popular, credeți-mă!

Vestea bună e că Enescu este cântat astăzi în cadrul unor festivaluri importante, cum este cel de la Salzburg care găzduiește anul acesta o serie intitulată "Time with Enescu", incluzând montarea operei Oedipe.

Da, cu Ingo Metzmacher dirijor, care cunoaște lucrarea foarte bine, ca și Filarmonica din Viena, de altfel.

Aș vrea să vă rog să ne spuneți mai multe despre ascendența dvs. românească, despre care am citit, dar nimic însă specific.

Tatăl și mama mea au locuit la Iași; tatăl meu a fost înainte de război directorul Băncii Moldova. Au părăsit România înspre 1935, când au simțit că pericolul fascist se apropia. Au mers în Franța, apoi în America; au prins ultimul vapor care a plecat din Normandia. A început războiul chiar în timpul acelei traversări și au rămas în America. Mulțumesc lui Dumnezeu că nu era atunci dl Trump președinte, pentru că i-ar fi aruncat din țară, spunând că sunt imigranți ilegali, iar eu aș fi fost ceea ce dl Trump numește un copil-ancoră, ceea ce e interzis. Am avut noroc că tatăl meu avea câteva cunoștințe în America și astfel s-a stabilit acolo. Restul familiei - din 4 surori, una a mers cu unchiul meu în Franța, la Montpellier și au fost ascunși în timpul războiului de un preot catolic extraordinar. Ceilalte două surori și familile lor au rămas în România cât a durat războiul, însă au venit la București și nu li s-a întâmplat nimic.

Și acum, mai aveți rude în România?

Nu, poate rude îndepărtate, însă nimeni pe care să-l cunosc.

Deci, nu ați învățat niciodată românește?

Nu am învățat de la mama mea, însă înțeleg românește, pentru că am învățat de la soția mea, Angela, care s-a născut la București. Chiar îmi reproșez că nu am învățat mai bine pentru că am ascultat-o de atâtea ori vorbind cu mama ei care a stat cu noi mulți ani. Am avut întotdeauna în casă o pisică sau un cățel și soția mea vorbește cu ei doar în românește. Dacă chiar trebuie, cred că m-aș descurca să vorbesc, am mai repetat și în timpul orelor de studiu cu orchestrele românești pe care le-am dirijat. Mi se spune tot timpul ce frumos vorbește românește Roberto Alagna...

Cred că nu e neapărat importantă limba, ci cum simți. Vorbeam cu violoncelistul Valentin Răduțiu, născut din părinți români în Germania și care nu a trăit niciodată în România, că pe măsură ce înaintează în vârstă, se simte, în mod paradoxal, tot mai român. Ați simțit și dvs. vreodată la fel pe parcursul vieții?

Da, mereu. Cel mai puternic, prima dată când am vizitat România, în 1967; eram dirijor-asistent al lui Zubin Mehta care venise cu Filarmonica din Los Angeles tot la festivalul Enescu. Atunci am decis că vreau să știu mai multe despre țara înaintașilor mei, a părinților mei, așa că m-am întors să dirijez mai multe orchestre românești în 1969. Eram încă un dirijor foarte tânăr, dar agenția cu care lucram mi-a oferit această șansă. Deci, prima dată am dirijat în România la Oradea - îmi amintesc încă, am făcut atunci Rapsodia a II-a de Enescu - apoi la Cluj, Arad și Târgu Mureș. La Arad am cunoscut-o pe viitoarea mea soție, Angela, care era o mare melomană - era, de fapt, acolo un grup semnificativ de melomani care a și făcut o sărbătoare minunată pentru mine.

În urmă cu 20 ani, ați fost și directorul artistic al Festivalului Enescu. Cum vedeți dezvoltarea festivalului până în prezent?

Festivalul a avut întotdeauna un nivel foarte înalt. Chiar și atunci, în urmă cu 20 ani, am avut o problemă morală: pe de o parte, mi se părea minunat să prezentăm un eveniment de talie internațională publicului românesc, să-i audă pe marii artiști ai lumii, însă, în același timp, simțeam că e ceva greșit în faptul că existau atât de puțini bani pentru instituțiile muzicale românești. Mă simțeam puțin vinovat din această cauză. Înțeleg că acum situația orchestrelor românești, în ceea ce privește veniturile muzicienilor, s-a mai corectat; după mult timp, dar bine că s-a făcut și sper că situația muzicienilor e mai decentă decât era.

În ceea ce privește festivalul, mi-amintesc de Caramitru, care era ministrul al culturii atunci și Dan Grigore, care-l consilia, cum mi-au dat putere deplină asupra a tot. Se spune că puterea corupe, însă îndrăznesc să spun că în cazul meu nu s-a întâmplat asta, dimpotrivă, am inițiat o serie de lucruri pe care Ioan Holender le-a preluat și le-a păstrat pe toată perioada directorului său la festivalul Enescu. Ideea că festivalul Enescu nu este doar pentru București, ci pentru România, pentru că toți românii plătesc taxe către guvern, finanțând astfel festivalul. Așa că am programat concerte și în alte orașe, astfel încât festivalul să fie unul național, nu unul municipal. Apoi, am inaugurat seria Bach la miezul nopții; atunci, chiar și Caramitru mi-a spus: "nu știu dacă este o idee bună, nu va veni nimeni, nu avem transport pentru public". I-am spus: "Uite, o serie cu muzică barocă sau de Mozart este ceva special, un eveniment în sine, nu se compară cu nimic". Și concertele s-au vândut integral și la fel e și azi. Am avut un partener minunat în Mihai Constantinescu; acum 20 ani, festivalul nu avea nicio infrastructură, și biletele se tipăreau pe o hârtie, nu existau calculatoare, coordonare, nimic. Ce am mai făcut: nu am mai făcut niciun concert la Casa Poporului, sediul Parlamentului, pentru că nu am vrut nicio nuanță politică asupra festivalului. Așa că toate concertele au fost programate la Ateneu și la Sala Palatului, cu amplificare. Pentru Sala Palatului, nu a fost deloc o soluție, pentru că nu are deloc acustică naturală, dar câteodată amplificarea era chiar bună.

Sigur, este incredibil că Bucureștiul, una dintre marile capitale europene, încă nu are o sală decentă de concert. Poate într-o zi, cineva va obține fondurile necesare pentru această sală. Speranța a existat întotdeauna, însă nimeni nu reușește să o facă. Ateneul e minunat, însă are sub 1000 de locuri; ar fi public pentru o sală mai mare, sunt atât de mulți oameni care chiar iubesc muzica aceasta și care ar veni. Sper că se va construi o sală de concert; este prea târziu pentru mine să fac ceva, aveți nevoie de un dirijor tânăr și carismatic care să reușească asta. Poate că acesta va fi Cristian Măcelaru, pe măsură ce cariera sa va crește. Da, poate el va reuși să facă asta, poate așa cum Ivan Fischer a reușit să construiască o nouă sală de concert la Budapesta, unde aveau deja o sală bună, dar mică, iar acum Academia Liszt are această sală mare minunată.

În Polonia sunt săli incredibile de concert, știu de la Katowice unde activează orchestra pe care o conduc în prezent. Însă nu numai acolo: și la Wroclaw, la Varșovia se construiește o nouă sală de concert pentru Varsovia Sinfonia. Aș vrea să spun și că-mi place Sala Radio de la București.

Îi voi povesti de ideea dvs. lui Cristian Măcelaru...

Da, în mod clar el este marele dirijor român în devenire al momentului. Cel mai probabil, va ocupa locul lăsat de Celibidache.

Da, și eu cred că Cristian Măcelaru este viitorul Sergiu Celibidache, idee care i s-a părut surprinzătoare lui Cristi, așa că sunt fericită că spunem același lucru.

Nu l-am întâlnit niciodată, dar l-am ascultat destul de des la radio sau în transmisiuni directe pe internet. Face o treabă fantastică.

Mai este încă un dirijor român, Gabriel Bebeșelea, și el excelent. Iată că aveți niște dirijori foarte buni care vin din urmă. În 2021 voi veni la festivalul Enescu alături de orchestra din Marseille, eu voi dirija un concert și Bebeșelea pe al doilea.

Iată încă ceva ce am inițiat în festival: ca toate orchestrele importante, cu câteva excepții, sigur, să cânte un concert cu dirijorul lor și altul, cu un dirijor român. Și asta a mers întotdeauna foarte, foarte bine; mi-aduc aminte de o interpretare foarte bună a Simfoniei a III-a de Enescu cu Horia Andreescu. Cred că această idee a fost foarte bună și în ceea ce privește promovarea muzicii lui Enescu.

Să revenim la concertul pe care-l veți susține în ediția 2019 a festivalului Enescu. Veți dirija Adrian Pop, apoi Concertul nr. 1 de Chopin, cu pianistul Szymon Nehring solist, câștigătorul premiului I la Concursul Arthur Rubinstein, în anul când Daniel Petrică Ciobanu câștiga premiul al II-lea.

Da, a fost ideea lui Mihai Constantinescu ca Orchestra Radiodifuziunii Poloneze să-i aibă soliști în două seri consecutive pe un polonez și un român care au câștigat la aceea competiție, deci e o legătură mai strânsă între cele două seri de concert de la Ateneu.

Veți încheia evoluția dvs. cu Concertul pentru orchestră de Lutoslawski. Dvs ați ales programul?

Mihai Constantinescu ne-a sugerat lucrarea de Adrian Pop și când am văzut partitura, am considerat că e o lucrare minunată. Orchestrele poloneze nu prea cântă muzică românească, așa că mi s-a părut o idee foarte bună ca să aibă așa ceva în program. Eu am ales Concertul lui Lutoslawski; consider că este echivalentul Concertului pentru orchestră de Bela Bartok, una dintre cele mai importante lucrări poloneze orchestrale scrise vreodată. Nu știu dacă s-a mai cântat la București, bănuiesc că da; lucrarea aceasta arată ce poate face o orchestră.

Spuneți-mi mai multe despre Orchestra Radiodifuziunii Poloneze al cărei director muzical sunteți din această stagiune.

Este o orchestră bine manageriată financiar, cu istorie și cu serii minunate de concerte în Polonia; a cântat și pentru festivalul Beethoven al doamnei Penderecki din Varșovia. Au un repertoriu foarte larg, cu lucrări contemporane. Orchestra are 110-115 muzicieni care reacționează foarte repede, într-o manieră profesionistă de modă veche și care sunt foarte disciplinați. Înainte de repetiție, toată lumea este acolo și simți că oamenii chiar știu ce au de făcut, iar cei de la primele pupitre știu muzica și sunt pregătiți. Este o orchestră est-europeană de modă veche, în sensul bun al cuvântului.

Eu însumi am o mulțime de prieteni polonezi, întotdeauna am avut, mai ales când locuiam în Los Angeles; e o conexiune cu polonezii, prin prieteni, prin muzica pe care am admirat-o întotdeauna - Lutoslawski, Penderecki, Bacewicz, Gorecki.

Vă veți muta în Polonia?

Nu, avem o casă în Monte Carlo de aproape 40 ani și voi rămâne să locuiesc aici. Însă voi fi acolo, în total, cam 3 luni pe an.

Eu vă doresc succes la București și vă așteptăm cu drag.

Și fiica noastră, Nicole, va veni cu noi. Ea vorbește fluent limba română; ea este româncă și a învățat de la mama ei. Chiar înainte să se nască, mama ei îi vorbea românește. Va veni din vreme în România pentru un circuit: merge și la Cluj, ca să revadă aceste locuri pe care le-a mai vizitat alături de noi. Va fi alături de noi la București, la concert.