Muzicologul Andra Ivănescu, lector universitar la Universitatea Brunel din Londra și fostă colaboratoare Radio România Muzical, ne-a acordat un interviu în care ne-a vorbit despre volumul Popular Music in the Nostalgia Video Game (Muzica pop în jocurile video nostalgice), pe care l-a lansat la începutul acestui an, ca parte din seria Palgrave Studies in Audio-Visual Culture.

Ați lansat volumul intitulat Muzica pop în jocurile video nostalgice. Înainte de toate, aș vrea să vă întreb cum și când v-ați apropiat pentru prima dată de acest domeniu, al jocurilor video.

Probabil cânt eram mică și mă jucam pe calculatorul unchiului meu sau pe al prietenilor, din când în când. Dar am făcut o pauză foarte mare, până pe la 20 și un pic de ani, când m-am apropiat din nou de jocuri și când mă gândeam la teza mea de doctorat. Și atunci a început să mă pasioneze muzica din jocurile video.

Vă referiți în acet volum, în mod particular, la categoria jocurilor video nostalgice. Ce se înțelege prin acest concept?

Eu văd jocurile nostalgice ca un anumit tip de joc care folosește nostalgia într-un anumit fel. Ce anume vreau să spun este că nostalgia nu este numai un fenomen estetic, este o manieră nostalgică în care sunt dezvăluite preocupări sociale, preocupări culturale. Nostalgia nu este numai un paseism, este un discurs care ne spune multe despre trecutul nostru și multe despre viitorul nostru. Și acesta este felul în care nostalgia este folosită în aceste jocuri. Câteva dintre exemplele din cartea mea sunt Gone Home, Everland sau Fallout. Fallout, de exemplu, este o serie de jocuri care se folosește de estetica anilor '50, a anilor '70, în mod deosebit estetica filmelor SF ale acestor ani. Preocuparea principală a acestor jocuri este nostalgia în sine, adică discută despre acel vis american idealizat care se concretizează în imaginea aceasta a anilor '50. Și muzica este folosită într-un fel subversiv, adică ideile pe care muzica le transmite într-un fel contrazic această idee a visului american. În cartea mea, de fapt, vorbesc despre muzica multor generații. Aceste jocuri folosesc inclusiv muzică din anii '20, dar și din anii '90. Desigur, toate au muzică originală, compoziții originale. Stilul în care muzica pentru jocuri este compusă este unul în multe feluri nou, deosebit de muzica de film, dar muzica asupra căreia mă concentrez eu este această muzică pop, a trecutului.

Cum ați structurat volumul? Am observat în cuprins că există mai multe paralele între trecut și viitor.

Aceasta este, într-un fel, ideea centrală a cărții; că nostalgia nu se închide într-un trecut asupra căruia nu putem să revenim, dar trimite către un viitor și trimite către un anumit fel de a ne uita asupra trecutului. Studiile mele de caz se grupează într-un fel care se concentrează asupra muzicii care discută despre media trecutului, despre filme, de exemplu, dar și despre fenomene sociale ale trecutului sau despre idei de discriminare sexuală sau rasială, despre relația noastră cu politica și felul în care nostalgia este folosită în aceste locuri, dar și în mare despre relația noastră cu trecutul.

În final, pentru că sunteți lector la Universitatea Brunel din Londra, unde vă ocupați tocmai de studiul jocurilor video, aș vrea să vă rog să ne spuneți, în linii mari, ce presupune cercetarea în domeniul ludomuzicologiei.

Ludomuzicologia este o ramură nouă a muzicologiei, care studiază muzica din jocurile video. Muzica pentru jocuri e importantă pentru muzicologi pentru că a introdus instrumente noi, timbre noi, tehnici noi de compoziție. Cercetarea asupra acestui domeniu se uită la istoria muzicii pentru jocuri, a esteticii acestei muzici, se uită la cum o putem analiza, cum o putem înțelege, dar și la alte fenomene precum concertele de muzică pentru jocuri (e un fenomen care a început în Japonia, iar acum s-a răspândit prin toată lumea), dar se concentrează și asupra unor fenomene mai noi cum ar fi utilizarea muzicii clasice în jocuri sau a muzicii clasice despre jocuri.