Probabil cel mai cunoscut acordeonist al momentului, francezul Richard Galliano a concertat de mai multe ori la Bucureşti, ultima sa vizită însemnând un concert cu Big Band-ul Radio, aclamat, ca de fiecare dată, de publicul entuziast din Sala Radio. L-am mai ascultat, anul trecut, tot aici, cu un proiect Vivaldi, iar de data aceasta Richard Galliano a revenit pentru a interpreta, în compania Orchestrei de Cameră Radio, un concert mozartian. Am profitat de scurta pauză a repetiţiei din preziua concertului şi am stat de vorbă cu artistul francez care a schimbat în ultimele decenii percepţia lumii asupra rolului acordeonului în muzică.

Domnule Galliano, sunteţi unul dintre cei mai activi muzicieni ai vremurilor noastre, cu o agendă plină de concerte susţinute în întreaga lume. Cântaţi muzică clasică, muzică nouă, jazz, tango, musette, chanson - aşa că trebuie să vă întreb: care este secretul dumneavoastră? Cum rezistaţi acestor tranziţii de genuri, de săli, de continente fără să fiţi extenuat?

Motorul meu este dragostea pentru muzică şi pentru vibraţii pozitive. Trecerea de la un stil la un altul mă îmbogăţeşte - acum cânt într-un grup de jazz, apoi solo, apoi în duo, după cânt, iată, un concert de Mozart. Pentru mine această partitură a fost, de altfel, o provocare, pentru că auzim acest concert foarte des în versiunea pentru clarinet, dar la acordeon este poate încă mai bine, pentru că eu cânt partitura originală, scrisă pentru corn de basset. Toate aceste lucruri îmi dau energie. Ceea ce mă oboseşte cel mai mult este odihna - dacă mă opresc şi stau câteva zile fără activitate devin depresiv, obosit. Practic reacţionez exact invers faţă de restul oamenilor.

Aţi îmbogăţit deja repertoriul pentru acordeon cu transcripţii ale unor partituri de Bach, Vivaldi şi acum, iată, Mozart. Care sunt dificultăţile în acest proces?

Din punct de vedere instrumental nu este dificil, muzica este cea care e foarte delicată, Mozart e foarte fragil, nu avem voie să greşim. Spre deosebire de jazz, unde improvizăm, aici trebuie să rămânem foarte aproape de text, fără a fi prea rigizi, însă, şi nu avem dreptul să facem erori, să pierdem intrări, de exemplu. Ţintim spre perfecţiune. Ceea ce mă interesează, mai presus de toate, este să mă regăsesc în calitate de acordeonist în această poziţie solistică de interpret mozartian. Este prima dată când trăiesc această experienţă şi cred că este foarte satisfăcătoare şi departe de ideea de competiţie cu clarinetul. Personal cred că sună încă mai bine cu acordeonul solist, dar publicul este cel care decide. Există încă prejudecăţi - în Franţa, în România, dar şi în alte ţări - vizavi de acordeon. Nu trebuie să uităm, însă, că acest instrument complex este tânăr, fiind inventat în anul 1820. Acordeonul meu este un instrument pe care îl am de 50 de ani, a fost perfecţionat în anii '50 - acordeonul Victoria, ce mă însoţeşte în toate aventurile mele muzicale.

Aţi vorbit despre improvizaţie şi vreau să vă întreb dacă aţi scris cadenţe pentru acest concert mozartian, o partitură în care nu apar asemenea momente de virtuozitate.

Am ascultat mai multe versiuni, ale diverşilor clarinetişti, şi am constatat că cei mai buni dintre ei nu cântă cadenţe. Cadenţa ar trebui să fie pe dominantă, iar muzica lui Mozart este atât de minunată, încât pare inutil să te apuci să faci arpegii pe treptele a cincea şi a şaptea. Nu există, deci, cadenţe, în afara uneia de mici dimensiuni, scrisă de compozitor în partea lentă, în Adagio. Eu prefer momentele de respiro, de pauză, de suspans, cadenţelor inutile.

La Bucureşti cântaţi şi o piesă proprie - Contraste, pe care aţi prezentat-o în primă audiţie la Paris, în decembrie anul trecut. Aţi cântat atunci cu violoncelistul Henri Demarquette şi cu Orchestra Valonă de Cameră. Nu am avut ocazia încă să ascult acest opus, dar am înţeles că este vorba despre o suită în şapte dansuri, mai vechi şi mai noi, europene şi sud-americane - între ele Milonga, Vals, Pavană, Tango-Forro. Povestiţi-ne, vă rog, despre intenţiile dumneavoastră muzicale aici.

E o suită scrisă în timpul călătoriilor mele, sunt piese pe care le-am compus fie în Brazilia, fie în Europa, sau la mine acasă, în sudul Franţei, lângă Nisa. Este, deci, o călătorie muzicală şi, în acelaşi timp, o călătorie în universul acordeonului - acestea sunt toate dansuri prezente în mod tradiţional în repertoriul acordeonului. Sunt evocate aici nostalgia vechiului Montmartre, a Parisului de altădată, dar şi dansuri ca forro sau milonga argentiniană. Partea solistică este interpretată de un minunat violoncelist român - Răzvan Suma. Ne înţelegem foarte bine şi cred că programul este frumos: de la Mozart la compoziţia mea - fără frontiere de stil sau între instrumente. Mai ales mariajul dintre timbruri este interesant, iar apoi melodia.

Cântaţi la acordeon sau folosiţi şi bandoneonul în această piesă?

Primele două piese sunt scrise pentru bandoneon, dar, din păcate, nu am putut transporta şi bandoneonul cu mine, în lungile mele călătorii. Am fost în Georgia, în Germania, apoi la Lisabona, ieri am sosit de la Biarritz, iar unele companii aeriene nu permit să transport atât de multe instrumente. Aşa că voi cânta toată partitura cu vărul bandoneonului, acordeonul. Dar e adevărat că primele două dansuri sunt scrise pentru bandoneon - e un mic scenariu în care instrumentistul trece la acordeon în momentul în care trebuie să cânte valsul musette.

Într-un interviu aţi declarat că, mai ales în ultimii ani, aveţi nevoie de un text care să vă inspire crearea unei piese muzicale. Au fost cuvinte care v-au inspirat şi în compunerea acestei partituri, Contraste?

Nu, aici nu sunt cuvinte, dar eu sunt foarte influenţat de chansonul francez, pentru că am avut şansa să acompaniez cei mai mari cântăreţi de gen - Barbara, Charles Aznavour, Juliette Greco. Chansonul francez m-a marcat în asemenea măsură încât, atunci când scriu muzică, încep întotdeauna cu cântecul. Trebuie să am întotdeauna melodia, ceva care să-mi placă. Nu m-a atras niciodată muzica experimentală, fără melodie sau armonie. Există, sigur, mulţi care fac asta foarte bine, cu plăcere. Dar eu iubesc foarte tare melodiile şi armoniile, nu sofisticate, dar creatoare de culori frumoase şi, mai ales, swingul. De exemplu astăzi am ascultat la hotel, de dimineaţă, diverse versiuni ale concertului de Mozart şi mi-o imaginam pe fiica mea dansând, în maniera unei pavane, adică foarte gestual. Mă gândesc adesea la gesturi. Cântecul şi dansul sunt, realmente, motoarele mele.

Aţi scris Contraste pentru acordeon, violoncel şi orchestră de cameră. Violoncelul şi acordeonul sunt două instrumente foarte diferite. Există, totuşi, puncte comune?

Punctul comun este combinaţia timbrală minunată. Rostropovici mergea în toate turneele sale din Rusia cu un acordeonist, Yuri Kazakov, pentru că adora acest instrument şi există o mulţime de fotografii cu cei doi. De altfel Rostropovici i-a comandat lui Astor Piazzolla Marele Tango pentru violoncel şi pian - eu am făcut şi o transcripţie pentru acordeon şi violoncel. Am cântat mereu împreună cu violoncelişti, chiar şi jazz, pentru că sunt de părere că această combinaţie timbrală este mai coerentă decât cea cu pianul. Pianul e un instrument de percuţie, iar acordeonul e suficient de complex ca să poată fi comparat cu o orchestră, de asemenea. Există numeroase duo-uri violoncel - acordeon în lume, mai ales în Franţa, unde Francois Salque şi Vincent Peirani, doi tineri muzicieni foarte talentaţi, fac lucruri foarte frumoase. Eu am început să fac această asociere încă de acum 30 de ani, dar ea surprinde şi astăzi, pentru că violoncelul este un instrument perceput ca nobil, pe când acordeonul este încă privit ca instrument al portarilor, al poporului. Dar nu acesta este elementul care aduce doi muzicieni împreună, ci partea umană, feelingul.