ACUM:
10.00
Arpeggio
3 ore cu și despre Interpretul zilei, Opera si vedetele ei, CD Review.
Urmează: 12.55 Promo Informații despre evenimentele Radio România Muzical și ale partenerilor noștri.
Apoi: 12.59 Promo RRM Detalii despre cele mai interesante emisiuni ale zilei.

Arhivă : Interviuri Înapoi

Liviu Prunaru - solistul Orchestrei Naționale Radio

Bookmark and Share
Publicat: joi, 5 Martie 2015 , ora 11.51

Întâlnirile cu violonistul Liviu Prunaru - concertmaestru al uneia dintre cele mai bine cotate orchestre simfonice din lume, Royal Concertgebouw Amsterdam - reprezintă de fiecare dată un moment special! Vineri, 6 martie 2015, aveți șansa să îl urmăriți în postura de solist al Orchestrei Naționale Radio, ansamblu condus de Cristian Oroșanu. Despre acest concert ne-a dat detalii Liviu Prunaru în interviul următor.

Solist, concertmaestru al uneia dintre cele mai importante orchestre din lume, profesor… vorbim de un program infernal. Se schimbă ceva în momentul în care reveniți în România?

Da și nu. Depinde cu ce vin, depinde ce cânt, depinde unde cânt, cu cine cânt. De obicei da, se calmează într-un fel de plan, adică mă simt mai liniștit și mai bine acasă decât printre străini. Asta întotdeauna va fi așa. Dar, pe plan muzical nu pot spune că e chiar liniște totală și pace. Continuă, dar sub o altă formă.


Liniștea aceasta este dublată și de o emoție suplimentară ținând cont de faptul că vă aflați în fața publicului din țară?

Emoția va fi întotdeauna. Că ne vedem cu oameni cunoscuți… e un pic mai mare. Când văd în sală chipurile prietenilor din copilărie sau profesori, din nou sporește. De aceea e bine să nu mă uit în sală înainte de concert. Dar întotdeauna - și asta observ la fiecare concert și la fiecare călătorie pe care o fac - contactul cu publicul este imprevizibil din mai multe puncte de vedere și pe mai multe planuri. De ce? Pentru că nu poți ști niciodată ce relație se va crea în acel moment, nu poți ști niciodată cum publicul va primi ceea ce ai tu să oferi, nu poți să prevezi reacția sau… chiar și faptul dacă tu, ca solist, ai capacitatea de a face acea transmitere și de a stabili acea conexiune, acea relație cu publicul, un pod care se creează prin care să treacă sentimente, să se comunice între sală și scenă; de multe ori s-a întâmplat să se creeze acea stare și acea transmitere, dar sunt anumite concerte din care, pur și simplu, plec un pic nemulțumit de pe scenă deși tehnic și muzical totul s-a întâmplat, dar eu caut acea magie pe care vreau s-o obțin la fiecare concert și lupt întotdeauna pentru asta, dar nu depinde întotdeauna de mine. Suntem pe un tărâm destul de mistic, destul de puțin cercetat… această psihologie de transmitere de energii și de sentimente și de gânduri. Sunt un pic într-o fază de observație, de experiment, de studiu al acestui fenomen. În viața fiecărui solist întâi treci prin tehnică, apoi te maturizezi și muzical, dar sunt acum la o fază în care mă interesează foarte mult această comunicare; de fapt, esența faptului de a urca pe scenă. De ce facem chestia asta? De ce ne urcăm pe scenă și de ce facem ceea ce facem? Și încerc să dau un sens acestui fapt.


Propuneți un concert de Paganini. Care e istoria lui din punctul dumneavoastră de vedere?

Este o istorie destul de nuanțată. Eu nu m-am simțit niciodată destul de capabil să pot face un concert de Paganini sau o piesă de Paganini, în general. Cu toate acestea, am fost forțat la fiecare concurs internațional la care am participat să cânt și să fac tot timpul Capricii de Paganini. Iar la un moment dat, după ce am căpătat un pic de încredere că aș putea face și niște lucruri mai grele, aveam vreo 24-25 de ani cred, m-am hotărât să fac și un concert de Paganini. Cum însă nu-mi place să merg pe drumuri bătute și să fac Concertul nr.1, cum se face de obicei, am trecut la al doilea, acel faimos Campanella, pe care l-am iubit întotdeauna deoarece este un concert puțin diferit de celelalte. Este mult mai melodios, mult mai melancolic, este și într-o tonalitate minoră care imediat te împinge spre reflecție, spre reculegere, spre meditație și m-am simțit foarte, foarte atras de acest concert. L-am făcut în acei ani ai studenției și l-am cântat o singură dată - la Atena, în 1995. Sunt 20 de ani de la ultima apariție cu acest concert. Între timp, bineînțeles, am făcut și am învățat multe altele. Iată că revin la această primă dragoste, primejdioasă trebuie să spun, și sunt foarte curios cum se va întâmpla, cum va ieși. La fel ca și publicul, există această curiozitate de cum se întâmplă, mai ales pentru cineva care nu are ca specialitate aceste concerte de virtuozitate pe care mulți greșit le consideră din punctul meu de vedere lipsite de substanță muzicală… mi se pare un concert superb din punct de vedere al muzicalității și al construcției. E foarte bine scris și pentru vioară. Zilele trecute mă gândeam la stările pe care ți le inspiră acest concert și vă spun că rareori am intrat în această stare adâncă de meditație în care am intrat în acest concert pentru că pe lângă dificultatea tehnică cu care ne înfruntăm la fiecare măsură, trebuie să găsești acea linie melodică și să ieși din spirala asta tehnică care te atrage. Trebuie să ieși din ea și atunci când cânți un pasaj tehnic încă să faci lumea să asculte cât de melodios este, cât de frumos este.

Interviu realizat de Lucian Haralambie