ACUM:
19.00
Seara de operă
Marile spectacole ale prezentului, în direct sau înregistrate.
Urmează: 22.00 Grădina de... sunete (R) Marea muzică, dincolo de cuvinte: într-o grădină paradisiacă.
Apoi: 0.00 Nocturn jazz Portrete ale celor mai importanți oameni din jazz.

Arhivă : Interviuri Înapoi

Interviu cu violonistul Valeriy Sokolov

Bookmark and Share
Publicat: joi, 19 Februarie 2015 , ora 15.33

În 16 februarie 2015 solistul Concertului op. 35 în Re major pentru vioară și orchestră de Piotr Ilici Ceaikovski a fost, la complexul Bozar din Bruxelles, Valeriy Sokolov. A doua zi după prezența sa foarte bună alături de Orchestra Filarmonicii din Bruxelles dirijată de Michel Tabachnik - cronica o puteți găsi la secțiunea dedicată de pe site-ul nostru - am realizat un interviu cu artistul ucrainean. L-am întrebat mai întâi care este legătura sa cu concertul lui Ceaikovski.


Valeriy Sokolov: Relația mea personală cu acest compozitor este foarte specială pentru că muzica lui aparține chiar zonei geografice de unde vin eu însumi. Simt că mă apropii din ce în ce mai mult, fie la nivelul rațional, fie la cel al sensibilității atât de lirismul, cât și de cultura care îi sunt specifice. Ceaikovski este un compozitor renumit, așa că poate nu ar trebui să vorbesc despre el și despre mine în aceeași frază, totuși mă străduiesc de fiecare dată să-i exprim bine spiritul, sentimentele și bineînțeles stilul. Consider că este ceva foarte important - pentru mine există numai două variante, ori cânți bine Ceaikovski, ori îl cânți foarte prost. Ceea ce apare în partitură e una, trebuie însă să înțelegi și ce a vrut să spună, și cum a făcut-o.


Așadar căutarea detaliilor ascunse este ceea ce face ca o singură muzică să fie alta la fiecare interpretare? De exemplu, cântați în această lună concertul lui Ceaikovski în repetate rânduri. Ce se schimbă de la o seară la alta?

Este vorba de un proces de recreare, sau de reevaluare, care te face să mergi înainte; importantă mai este și folosirea experienței concertului trecut, pe care o transferi asupra următorului, și așa mai departe. Cu timpul începi să observi din ce în ce mai multe lucruri în partitură, constați apoi și faptul că partitura devine mai transparentă, și poți să te folosești de unele amănunte într-un anume fel - fizic, mental, în fine prin tot ceea ce ține de interpretare. Începi să gândești dincolo de o simplă execuție tehnică bună, și atunci capeți și tu rezultate superioare. Orchestra și cu tine sunteți fiecare un mecanism diferit; cere timp să legi aceste mecanisme într-unul singur și să creezi împreună o muzică cu sens, dar produsul final merită tot efortul.


Ați vorbit despre rezultate bune; vi s-a întâmplat însă vreodată să refuzați să mai cântați o anumită lucrare?

Nu, eu în general nu am un temperament atât de radical. Vă pot da un exemplu - dacă trebuie să studiez de unul singur, fără cadrul sonor al partenerilor, vioara a doua într-o piesă camerală care durează o oră, să zicem, și care este dificilă, complicată, o pot lăsa deoparte, însă doar o vreme. Tot ceea ce cânt într-un anumit moment îmi place.


Ce vă face să alegeți un nou repertoriu?

Circumstanțele pot varia: pur și simplu îmi place foarte mult lucrarea respectivă, sau învăț o piesă nouă pentru un proiect special. Ca interpret, trăiești într-un anume circuit - podiumul și în afara lui. Dar trebuie ca viața dintre concerte să te motiveze să cânți bine și să evoluezi permanent. Sunt de părere că este necesar ca un interpret să poată avea mereu o perspectivă cât mai largă asupra muzicii, să se dezvolte cât mai mult ca personalitate, ca artist, în afara activității sale concertistice. Dacă găsești o piesă care îți place trebuie să o studiezi mult, să o aprofundezi, chiar dacă nu o faci cu scopul de a o cânta pentru public. Este bine să fii mereu capabil să cânți marile concerte - Șostakovici, Mendelssohn, fără a avea pentru ele o dată fixă. E complicat de făcut asta atunci când ai un program de turneu foarte încărcat, din cauza marii presiuni pe care o ai și a așteptărilor ridicate pe care le au ceilalți de la tine, pentru că o nouă muzică trebuie să fie expresia personalității tale, nu doar "un alt concert" în lista ta de lucrări.


Există vreun sfat pe care l-ați primit și care v-a ajutat să vă dezvoltați, să vă formați personalitatea așa cum o aveți în acest moment?

Am primit și continui să primesc sfaturi de la muzicieni pe care îi respect, atât profesori de vioară, cât și interpreți în general. Însă le sunt recunoscător în mod special profesorilor mei - în acest moment studiez cu Boris Kuschnir la Viena, pe care îl admir enorm și care este un pedagog minunat. Eu înclin să separ tehnica violonistică de interpretarea artistică, și cred că nu neapărat aceeași persoană trebuie să ofere îndrumări în aceste direcții; ele sunt legate, dar sunt și părți distincte ale procesului muzical. Cred că inspirația este una, iar tehnica, posibilitatea fizică de a realiza la un nivel foarte bun ceea ce îți spune inspirația, este cu totul altceva. Uneori ai prea mult dintr-una și prea puțin dintr-alta! Eu caut un echilibru între cele două, și de aceea mă folosesc din plin de toate sfaturile pe care le primesc și care mă ajută să devin mai bun.


Dar dumneavoastră ce nu i-ați sfătui pe tinerii violoniști să facă?

Din nou, nu aș fi atât de tranșant, totuși aș spune că în timpurile pe care le trăim - nu avem acces la trecut, și nu știu ce va aduce viitorul, dar știm cum arată prezentul - muzica clasică este și ea o industrie; sunt mulți interpreți celebri, foarte activi, cărora li se face în permanență foarte mult marketing. Trebuie ca totul să aibă la bază o pregătire foarte îndelungată și foarte riguroasă, nu trebuie să alegi o carieră de violonist doar pentru faptul că îți poate aduce succes. Important este și ceea ce-ți dorești să obții de fapt - dar, desigur, fiecare muzician este educat într-un anumit tip de mediu. Eu sunt absolvent al școlii Menuhin, și cum vorbim acum pentru Radio România trebuie să amintesc de influența muzicii și personalității lui George Enescu asupra mea, vin așadar cu un anume bagaj. Pentru mine funcționează anumite lucruri, pentru alții, cu totul altele. Ceea ce cred că este valabil pentru toată lumea ar fi că marii dirijori și orchestrele foarte bune evaluează pozitiv faptul că un solist este întru totul convins de ceea ce face și, de asemenea, că poate aborda un repertoriu divers și interesant. Profesiunea noastră este foarte subiectivă, nu poți spune exact ce e bine și ce e greșit, dar totuși a avea o pregătire tehnică foarte bună și a fi flexibil contează foarte mult.


Ați câștigat Concursul Enescu în 2005, când încă nu împliniserăți 20 de ani, ați obținut și premiul pentru cea mai bună interpretare a unei sonate de Enescu ca și premiul Fundației Enescu. Ați înregistrat apoi sonata respectivă, a III-a "în caracter popular românesc". Ce relație aveți cu George Enescu, așadar?

Enescu a jucat un rol foarte important în viața mea de până acum, iar prin faptul că am studiat la școala care poartă numele unuia din celebrii lui elevi, Yehudi Menuhin, simt că fac parte, într-un fel, dintr-o genealogie minunată de muzicieni! Totuși împart mai degrabă o istorie cu România și artiștii săi de astăzi decât cu Enescu însuși. Muzica lui este extraordinară, am făcut o înregistrare bună cu Sonata a III-a, o voi cânta, ca și pe a doua, în stagiunile viitoare, dar acum mă concentrez pe relația cu activitatea muzicală românească a prezentului. Am în România prieteni foarte buni, ca și foști colegi de la școala Menuhin - de exemplu compozitorul Vlad Maistorovici, cu care sunt prieten de multă vreme - și în acest fel mi-am dat seama că în România atitudinea față de muzica clasică, față de interpretare și față de compoziție este extrem de serioasă, iar muzicienii sunt intelectuali și foarte cultivați. Revenind, aș rezuma de fapt personalitatea lui George Enescu afirmând că el a fost, pur și simplu, una din cele mai mari figuri ale secolului trecut. Ce aș mai putea eu adăuga?

Interviu realizat de Maria Monica Bojin