ACUM:
1.00
Notturno
produs de BBC, preluat prin Uniunea Europeană de Radio
Urmează: 7.00 Musica viva Matinalul altfel marca Radio România Muzical.
Apoi: 9.55 Promo Informații despre evenimentele Radio România Muzical și ale partenerilor noștri.

Arhivă : Interviuri Înapoi

Încerc să fiu credincios idealurilor artistice în care am fost educat

Bookmark and Share
Publicat: luni, 12 Septembrie 2011 , ora 16.03
Am stat de vorbă cu Ghenadi Rojdestvenski după una dintre repetițiile sale cu Orchestra și Corul Filarmonicii "George Enescu", în care Maestrul a vorbit extrem de puțin, dar a transmis totul prin gestica sa fenomenală, a zâmbit mult și a glumit. După repetiție era vizibil obosit, poate nemulțumit că mai avea ceva de făcut, dezamăgit de tot ce se întâmplă astăzi în muzică, dar și în lume. "Nu mai există așa ceva, nu se mai scrie așa" - idee pe care a reluat-o de mai multe ori în decursul interviului.


Maestre Ghenadi Rojdestvenski, cum vă simțiți la București?

Mă simt minunat! Iubesc mult Bucureștiul, am fost aici de multe ori, iar prima dată am fost aici în anul 1953…


Atunci ați câștigat unul dintre primele dumneavoastră premii în calitate de dirijor…

Da, dar s-a întâmplat demult…


Ați putea să ne povestiți mai multe despre acel moment?

Concursul a fost palpitant, foarte dificil, am avut emoții și am fost foarte mulțumit atunci când am câștigat premiul.


Aveți prieteni la București?

Am avut mulți prieteni aici, dar din păcate au murit. În primul rând trebuie să-i numesc pe compozitorii Anatol Vieru și Tiberiu Olah. Din nefericire, ei nu mai sunt viață, iar eu le simt lipsa.


Ați dirijat lucrările lor?

Da, am dirijat. De multe ori.


Care anume?

Simfonia a III-a de Olah, Concertul pentru două violoncele sau Simfonia a VI-a de Vieru, pe care mi-a dedicat-o.


Ce părere aveți despre Orchestra și Corul Filarmonicii bucureștene?

Remarcabile! Mi-au făcut o impresie puternică. Muzicienii se descurcă atât de bine în Ivan cel Groaznic de Prokofiev, dar mai ales în Vox Maris de Enescu. Ei cântă această extrem de dificilă partitură ca și cum ar fi un cântec de popularitate.


De ce ați ales acest program?

Nu l-am ales, mi-a fost propus de conducerea Festivalului, dar a coincis cu dorințele și gusturile mele. Am cântat oratoriul Ivan cel Groaznic la Paris, anul trecut. Poate s-a auzit ceva despre acest lucru, poate cineva a spus ceva, greu de explicat. Mi s-a propus să cânt acest program, iar eu am acceptat cu bucurie.


Sunteți unul dintre cei mai buni interpreți ai lui Prokofiev. Ce vă leagă de muzica sa?

Ce mă leagă de muzica lui Prokofiev? Sângele meu, pământul, noțiunea de patrie, conștientizarea importanței lui Prokofiev ca unul dintre cei mai măreți stâlpi ai muzicii secolului XX. Îmi este apropiat... Din punctul meu de vedere, astăzi, compozitori, maeștri, pictori de acest gen - nu mai există. Au dispărut. Au fost înlocuiți de electronică, de mașini; compozitorii tineri nu mai cunosc tradiția clasică. Le spui de Berlioz - nimic… De Glazunov -cu atât mai mult, și așa mai departe. Iar eu înțeleg, că fără așa ceva nu se poate compune muzică astăzi… Cum să pui un aparat în priză sau să pornești un casetofon - știe orice tehnician cu studii medii. Dar compozitori ca Șostakovici, ca Britten, nu mai există…Niciunul…


Credeți că emoția, sentimentele umane, pleacă din muzică?

Da. Consider că da. Din păcate… De aceea încerc să fiu credincios idealurilor artistice în care am fost educat și nu mă las condus de modă, pe cât se poate. Foarte simplu.


L-ați întâlnit pe Prokofiev?

Nu, nu l-am întâlnit, l-am văzut însă dirijând, am fost la concertele lui. Dar nu l-am cunoscut personal, eram prea mic…


Faptul că l-ați văzut, și-a pus amprenta asupra artei dumneavoastră?

Probabil... De pildă, dacă un om l-ar fi văzut pe Bach, să zicem, acest fapt l-ar fi marcat. Sau pe Beethoven. Sibelius, de pildă, a studiat la Viena. În amintirile sale, există următorul episod: el închiria o cameră mică undeva la mansardă, era un biet student. Avea o pianină în acea cameră, și, pentru că aceasta era într-o stare proastă, a invitat un acordor. Acesta avea să producă asupra lui Sibelius una dintre cele mai puternice impresii din întreaga lui viață: s-a dovedit că acel bătrânel îi acordase cândva pianul lui Beethoven. "Uitându-mă în ochii lui - își amintea Sibelius, am înțeles, cu emoție, că acești ochi l-au văzut pe Beethoven"…

Așa ceva nu mai există acum… Se cere pop, rock, fotbal…


Credeți că subiectul Ivan cel Groaznic este unul de actualitate?

Desigur, este de actualitate. Viața este tot mai complicată, plină de pericole și emoții negative. Peste tot e război, sânge, frică, în toată lumea. Mai ales acum, cu terorismul, războaiele religioase, nimeni nu vrea să cedeze, este o situație fără ieșire. Și nu întâmplător, Ivan cel Groaznic a fost, peste secole, idealul lui Stalin…


De ce credeți, că Prokofiev a refuzat să publice această muzică pentru filmul lui Eisenstein, ca pe o lucrare de sine stătătoare?

Cred, că nu mai avea timp… Este o muzică de film…. Să scrii o astfel de muzică pentru film! Cine mai compune o astfel de muzică? Pe atunci scriau pentru filme Prokofiev, Britten, Șostakovici… Cu câtă seriozitate abordau ei acest gen de artă! Nu făceau niciun fel de concesie! Dacă scriau, o făceau la cel mai înalt nivel.


Am observat că omiteți anumite părți din partitura lui Stasevici după muzica lui Prokofiev…

Da, pentru că nu este partitura autorului. Nu mi-aș fi permis, dacă ar fi fost partitura originală. Dar aici unele părți par prea lungi, apoi textul naratorului nu poate fi redat în întregime, pentru că sunt replici preluate din film. Acolo cuvintele sunt susținute de imagini, iar aici - există doar muzică.


Am observat, de asemenea, în repetiții, că aveți talent de narator…

Nu știu, mie îmi place.


Credeți că ascultând muzica unui compozitor putem să ne dăm seama despre firea omului din spatele ei?

Se poate, desigur…


Cum anume îl vedeți atunci pe Enescu, din acest punct de vedere?

Cred că reputația lui se baza în mare măsură pe calitatea de violonist. Când spui Enescu, melomanul mediu întreabă despre Enescu - violonistul. Cred că este un punct de vedere greșit. Consider, că Enescu a fost în primul rând compozitor, unul foarte personal și deosebit de toți, și abia apoi - violonist.

Eu l-am auzit, la Moscova, în 1945: a dirijat, a cântat la vioară într-o seară de sonate, împreună cu Lev Oborin, profesorul meu; a cântat și la pian într-o altă seară de sonate, de această dată cu David Oistrach. Patru zile la rând a apărut în recitaluri și concerte. Dar nu a prezentat compoziții proprii. Nu știu de ce. Poate că era foarte critic în privința propriei persoane.

O asemenea lucrare, ca Vox Maris, nu se înscrie în rândul creațiilor sale de popularitate, este o lucrare ieșită din comun. Și extrem de grea. Mi-a luat foarte mult timp s-o pregătesc. Dar sunt fericit s-o cânt. De fapt, o dirijez pentru prima oară. Poate nu am avut suficient timp pentru o pătrundere a ei deplină, dacă această "pătrundere deplină" este, în general, posibilă…


Dar credeți că acum, la început de secol XXI, a venit deja timpul pentru muzica lui Enescu?

În orice caz, ar cam trebui să vină… Cât despre "Oedipe", despre cele trei simfonii, fără să mai vorbim despre un alt gen, înfățișând modele de prezentare a folclorului românesc, așa cum sunt cele două rapsodii, compoziții de acest fel, de asemenea, nu se mai scriu astăzi. Nu există…


Ce ați mai cântat din muzica lui Enescu?

Am imprimat pe disc cele trei simfonii…


Și care este preferata dumneavoastră?

Probabil, a doua, n-aș putea să spun de ce, dar mi-a produs impresia cea mai puternică…


Sunteți unul dintre marii interpreți ai muzicii secolului XX. Cum vedeți viitorul ei în secolul XXI?

Vedeți, deja în secolul XX exista tendința către autenticitate. Acum ea s-a mai stins. Să cânți pe instrumente de epocă, de secol XVIII, adică să te întorci către trecut… Dar întoarceri rezultative au fost puține, pentru că de regulă, așa cum viața o arată, cei care și-au clădit cariera punând la bază orientarea către autenticitate sunt interpreți slabi, de aceea se ascund în spatele acestei cortine. Iar publicul acceptă imediat! "Cum a scris Mozart, sau cum Bach!" În primul rând, așa ceva nu știe nimeni! În al doilea rând, dacă întreg procesul repetițiilor și lucrul de pregătire se întemeiază pe un calcul, la milimetru, al porțiunii de arcuș care ar trebui folosită, apoi prin aceasta se măsoară succesul, atunci, ca interpret, ca purtător al unor emoții, al unor senzații, fără legătură cu matematica sau cu o asemenea perspectivă asupra muzicii - simți că totul dispare… Ei spun: "așa se cânta pe timpul lui Bach… Așa se cânta pe timpul lui Mozart"… Dar eu nu cred în așa ceva!

Și pe Mozart ei el îl percep, din punctul meu de vedere, greșit, ca pe un personaj dintr-un tablou. Nu este însă așa. Mozart ne este apropiat ca om. Avea aceleași sentimente, juca cărți, îi plăcea să bea și era afemeiat. Iar ei văd o perucă, o cosiță și atât. Nu mi se pare corect, dar poate greșesc… Și nu întâmplător dirijorii de astăzi, având nume mari, exclud din repertoriul lor muzica romantică. Încercați de pildă să-i impuneți lui Pierre Boulez, figură colosală a muzicii în Franța și în lume, să cânte o simfonie de Ceaikovski…


…Poate o va considera sentimentală…

Da, sentimentală, de modă veche, de prost gust… O situație îngrozitoare… Din fericire, mai există oameni care manifestă încă în acest sens o necesară pietate…


Așadar, am putea fi optimiști în legătură cu viitorul artei?

Ca să fii optimist, trebuie să știi o rețetă.


Care ar fi rețeta?

Nu știu, dacă aș cunoaște-o, aș fi cel puțin președintele Rusiei!


La repetiții, am remarcat că vă place să glumiți, zâmbiți mult, zâmbesc și cei din orchestră și din cor, toți vă admiră. Unde este atunci mult-discutata dictatură dirijorală?

Dictatura poate fi de mai multe feluri… Există tipul dictatorului - opresor, dar există și cel al dictatorului care-și construiește dictatura pe dragostea pentru oameni și pe încredere. Și aceasta este o dictatură, și uneori ea este mai eficientă decât cea a pumnului. Eu nu cred în acest tip de dictatură…


Aveți o familie de muzicieni: soția dumneavoastră, Viktoria Postnikova, este o renumită pianistă, iar fiul, Alexandr Rojdestvenski, este un recunoscut violonist. Cum vă este, în acest sens: greu, ușor? Toată lumea dă sfaturi tuturor, sau sunteți un dictator blând și acasă?

Nu, nu sunt un dictator! Sunt, mai degrabă, un sfătuitor… Consilier sau sfătuitor… Așa cred…

Interviu realizat de Sorina Bobeico