ACUM:
1.00
Notturno
produs de BBC, preluat prin Uniunea Europeană de Radio
Urmează: 7.00 Musica viva Matinalul altfel marca Radio România Muzical.
Apoi: 9.55 Promo Informații despre evenimentele Radio România Muzical și ale partenerilor noștri.

Arhivă : Interviuri Înapoi

Interviu cu scriitoarea Monica Pillat - nepoata 'mătușii de poveste' Ioana Celibidache

Bookmark and Share
Publicat: miercuri, 8 Iunie 2011 , ora 20.07

Doamnă Pillat, în familia dumneavoastră se vorbea despre o mătușă mai îndepărtată - Ioana Celibidache - și cunoșteați deja câteva date din viața dumneaei. Destinul a făcut, totuși, să o cunoașteți, foarte târziu - în urmă cu doi ani, la Paris. În carte mărturisiți că doamna Celibidache a fost cea care a luat legătura cu dumneavoastră. Ce anume v-a împiedicat să faceți primul pas? Vorbiți în volum de o anume teamă...

Da, mi-a fost teamă de ea, pentru că am văzut-o într-o emisiune a regretatului Iosif Sava. Era o doamnă foarte frumoasă, dar extrem de inhibantă. Mi s-a părut atunci distantă, foarte sigură de ea, aparținând unei lumi atât de celebre, încât nu îndrăzneam nici să visez că vreodată am să o pot cunoaște și vorbi cu ea de la egal la egal. Așa că pentru mine a fost un miracol când am luat legătura cu ea, la cererea ei, prin intermediul pictoriței Xenia Constantin.


Am urmărit și eu un fragment din emisiunea în care doamna Celibidache era invitata lui Iosif Sava și am avut exact aceeași senzație despre care vorbiți acum. Totuși, când ați întâlnit-o la Paris, în 2009, ați găsit-o deschisă și caldă. Dincolo de faptul că faceți parte din familia doamnei Celibidache, de unde credeți că vine această diferență de atitudine?

Gândiți-vă că ea a făcut emisiunea curând după moartea soțului și poate că îi era greu sufletește să intre în amintiri. Dar, pe de altă parte, Ioana mi-a și spus: "Acuma a fost timpul întâlnirii, pentru că eu am fost un om foarte ocupat. Tot timpul eram în preajma maestrului, tot timpul călătoream, nici nu te-aș fi văzut dacă te întâlneam mai devreme, sau făceam cunoștință dar n-aveam timp de tine." Acum ea e singură, își face bilanțul întregii vieți, are timp să se gândească și să își evalueze amintirile. Nostalgiile pe care le are s-au canalizat către mine, din fericire, și a vrut neapărat să mă cunoască. Dar ea a spus: "Acuma a fost timpul, nu înainte". Deci probabil că există un ceas pentru fiecare lucru. Nu se putea mai înainte, pentru că ea frecventa o lume plină de celebrități. Sigur, poate că s-ar fi bucurat să mă cunoască, dar eu n-am îndrăznit niciodată să sper asta.


Și totuși s-a întâmplat.

Da. Și amândouă am avut această frenezie a întâlnirii și bucurie a regăsirii, iar ea cred că s-a entuziasmat văzându-mă, pentru că eu nu sunt un om agresiv, mie îmi place foarte mult să ascult. Așa că ea a găsit în mine o ascultătoare fascinată de tot ce spunea. La lansarea ce a avut loc în luna mai ea a trimis un mesaj pentru cei din sală (neputând fi acolo din cauza unor probleme de sănătate), mesaj în care mă numește "gladiatorul ei iubit". Și am întrebat-o de ce sunt eu gladiatorul ei? Și a zis: "Pentru că te-ai aruncat în arenă să te lupți cu o leoaică - așa cum sunt eu - și ai reușit." N-a zis "ai reușit să mă învingi", dar "ai reușit să mă prinzi într-o carte".


Ați reușit tocmai prin această plăcere de a asculta.

Eu sunt un om cu totul diferit de ea - și asta se vede din ce-am scris - dar sunt fascinată de oamenii care nu-mi seamănă. Eu am avut o viață foarte cuminte, am avut un trai cât se poate de constant, o viață și o carieră monotone, aș spune, deși mi-a plăcut grozav să fiu profesoară. Ea - dimpotrivă - a avut o viață aventuroasă, a avut și are un temperament vulcanic - la 85 de ani (atât avea când am cunoscut-o) era mult mai vitală decât mine. Adică eu păream mult mai bătrână decât ea în felul de a vedea lucrurile. Ea, la 82 de ani, a dansat până la patru dimineața, așa cum mi-a povestit. Mi-a spus: "Eu nu vreau să mă plictisesc și atunci îmi caut întotdeauna ceva nou și provoc". Are o fire vulcanică, vă spun. Și așa cred că a și rezistat într-o căsătorie cu un "vulcan" - cum îl numea ea pe Sergiu.


Ați intenționat de la bun început să transformați aceste dialoguri pe care le-ați purtat cu Ioana Celibidache într-o carte?

A, nu mă gândeam că o să scriu o carte despre ea, după cum nu mă gândeam nici că o s-o întâlnesc vreodată, dar poveștile ei erau atât de minunate, încât îmi părea rău că nu le pot nota să le țin minte. Și pe urmă ea mi-a spus: "Foarte mulți au venit la mine să le fac destăinuiri, ca să îmi scrie biografia, pentru că, sigur, nevasta unui dirijor celebru poate da amănunte picante; și cum lumea este însetată de noutăți de scandal, mă întrebau tot felul de lucruri mai mult sau mai puțin deranjante. Eu i-am refuzat vehement. Dar în privința noastră, mie mi s-a părut atât de firesc ce mă întrebai și totuși tu ești o ființă discretă" - mi-a zis - "și eu ți-am povestit fără să am constrângerea că, vai, n-o să fiu înțeleasă." Și atunci, la sfârșitul vizitei mele din septembrie 2009 i-am spus Ioanei Celibidache: "Ce-ar fi să facem împreună o carte?" Și ea a răspuns: "Adică să ne jucăm?" - și am zis "Da".

Și lucrul ăsta a pasionat-o, pentru că a zis că cine nu știe să se joace și cine nu știe să râdă nu poate intra în sfera ei de afecțiune. Așa că amândouă ne-am jucat cu această viață plină de amintiri a ei. Majoritatea destăinuirilor mi le-a făcut atunci, pe urmă eu le-am înregistrat, în a doua vizită, dar multe le-a pus pe mail și eu îi trimiteam pe urmă câte un capitol și ea zicea: "Dar nu vezi că e plicticos? Cititorii or să arunce cu roșii în tine, eu mă fac că nu te cunosc, că nu sunt mătușa ta!" A fost de o severitate... Eu am o frază puțin mai complexă, iar ei îi plac frazele scurte. Și atunci m-am adaptat stilului ei și m-a distrat felul în care își semna mailurile: "Mătușa plictisită, mătușa enervată, mătușa entuziastă, mătușa cicălitoare..."


În funcție de starea de spirit pe care i-o trezeau capitolele pe care i le trimiteați…

Exact, astea erau reacțiile ei. Și asta era o chestie foarte nostimă.


Ați ales ca titlu pentru această carte "Ioana Celibidache - o mătușă de poveste". Și sunt aici povești de familie, sigur o poveste de dragoste între Ioana și Sergiu Celibidache, povești despre război, despre artă, libertate. Putem vorbi și de o prezență a supranaturalului aici? (mă gândesc, de exemplu, la motanul Petrușka - în care Ioana Celibidache vede spiritul reîncarnat al Maestrului). Există așa ceva în viața Ioanei Celibidache?

Dar am simțit și în viața mea: când eram la ea în cameră nu era nevoie numai de motanul Petrușka (pe care-l vedeam urmărind ceva nevăzut în aer), pentru a simți prezența Maestrului acolo. Și nu numai pentru că erau fotografii pretutindeni și instrumente muzicale, dar era un zâmbet care plutea în aer și eu simțeam că e zâmbetul lui. E ceva ce nu se poate explica științific, dar sunt sigură că el era acolo, cu noi. Tot timpul a fost. Era și cu Ioana, dar și cu mine, care veneam prima dată acolo. Am simțit lucrul ăsta teribil. Și chiar i-am spus: "Ioana, ce-ar zice Maestrul dacă m-ar cunoaște?" Fiindcă el era acolo nevăzut. Și ea zice: "Te-ar lua la întrebări și ar vedea că nu ești nici o profitoare, nici o îngâmfată și cred că i-ai plăcea, până la urmă."


Deci putem spune că l-ați cunoscut pe Maestrul Celibidache nu numai prin dialogul purtat cu soția sa, dar și prin atmosfera din casă...

Ca atmosferă, ca stare, da... L-am simțit prezent. De-asta am și întrebat-o pe Ioana ce-ar fi spus Maestrul dacă era acolo; pentru că ea mi-a confirmat ceea ce eu simțeam ca zâmbet în jurul meu. A fost ceva extraordinar.

Și să știi că mai este o poveste de dragoste: între mine și ea. Scrisul ăsta a fost o mărturie a iubirii pe care ea mi-a trezit-o în suflet și se vede acest lucru.


Când ați decis să puneți punct cărții? Nu v-a fost greu să spuneți "aici se încheie povestea"?

N-am avut o ordine cronologică, eu am procedat tematic: mă interesau anumite lucruri și ea mi le-a povestit în timp, iar apoi eu le-am grupat. Ultimul capitol, de exemplu, figura printre primele lucruri pe care ea mi le-a povestit. Dar m-am întrebat în ce ordine aș putea să le pun și le-am pus într-o ordine care să aducă în final filosofia ei de viață și să lase și o părere a ei asupra cărții făcute de noi.


Asta mă duce la următoarea întrebare: Cum credeți că i-a influențat filosofia de viață Ioanei Celibidache soțul ei, un spirit mistic ce se ghida după o religie proprie - o combinație de budism și creștinism ortodox?

Ea nu era o persoană mistică, dar prin soțul ei s-a apropiat de religie, iar prin pictură de Dumnezeu, așa cum i-a spus odată și Sergiu Celibidache la vederea uneia dintre pânzele ei. Ea a fost uimită, nu se gândea la acest aspect al creației sale. Dar atunci când nu te gândești e și mai minunat, fiindcă o faci spontan.


Aveți planificată o reîntâlnire cu mătușa dumneavoastră?

Sper să o mai văd, sigur că da. Ea nu se simte prea bine acum, dar nu pot să nu o mai văd. Sperăm amândouă să ne revedem. Trebuie să-ți spun că acum la telefon a glumit cu mine spunându-mi că "acuma facem o carte nouă: semnez eu Ioana Celibidache și pun titlul O nepoată de poveste. Eu îți pun întrebări și tu îmi răspunzi." Vai, de ce îmi faci asta? - i-am zis. "Ca să mă răzbun!" (râde).


De altfel e un joc pe care l-ați mai jucat, îl amintiți și în carte - era vorba de un chestionar, mi se pare.

Da, dar atunci am avut ocazia să îmi aleg întrebările la care să răspund. Acum n-aș mai avea nici o șansă! (râde din nou).

Interviu realizat de Irina Cristina Vasilescu