Doamnă Pillat, în familia dumneavoastră se vorbea despre o mătuşă mai îndepărtată - Ioana Celibidache - şi cunoşteaţi deja câteva date din viaţa dumneaei. Destinul a făcut, totuşi, să o cunoaşteţi, foarte târziu - în urmă cu doi ani, la Paris. În carte mărturisiţi că doamna Celibidache a fost cea care a luat legătura cu dumneavoastră. Ce anume v-a împiedicat să faceţi primul pas? Vorbiţi în volum de o anume teamă...

Da, mi-a fost teamă de ea, pentru că am văzut-o într-o emisiune a regretatului Iosif Sava. Era o doamnă foarte frumoasă, dar extrem de inhibantă. Mi s-a părut atunci distantă, foarte sigură de ea, aparţinând unei lumi atât de celebre, încât nu îndrăzneam nici să visez că vreodată am să o pot cunoaşte şi vorbi cu ea de la egal la egal. Aşa că pentru mine a fost un miracol când am luat legătura cu ea, la cererea ei, prin intermediul pictoriţei Xenia Constantin.

Am urmărit şi eu un fragment din emisiunea în care doamna Celibidache era invitata lui Iosif Sava şi am avut exact aceeaşi senzaţie despre care vorbiţi acum. Totuşi, când aţi întâlnit-o la Paris, în 2009, aţi găsit-o deschisă şi caldă. Dincolo de faptul că faceţi parte din familia doamnei Celibidache, de unde credeţi că vine această diferenţă de atitudine?

Gândiţi-vă că ea a făcut emisiunea curând după moartea soţului şi poate că îi era greu sufleteşte să intre în amintiri. Dar, pe de altă parte, Ioana mi-a şi spus: "Acuma a fost timpul întâlnirii, pentru că eu am fost un om foarte ocupat. Tot timpul eram în preajma maestrului, tot timpul călătoream, nici nu te-aş fi văzut dacă te întâlneam mai devreme, sau făceam cunoştinţă dar n-aveam timp de tine." Acum ea e singură, îşi face bilanţul întregii vieţi, are timp să se gândească şi să îşi evalueze amintirile. Nostalgiile pe care le are s-au canalizat către mine, din fericire, şi a vrut neapărat să mă cunoască. Dar ea a spus: "Acuma a fost timpul, nu înainte". Deci probabil că există un ceas pentru fiecare lucru. Nu se putea mai înainte, pentru că ea frecventa o lume plină de celebrităţi. Sigur, poate că s-ar fi bucurat să mă cunoască, dar eu n-am îndrăznit niciodată să sper asta.

Şi totuşi s-a întâmplat.

Da. Şi amândouă am avut această frenezie a întâlnirii şi bucurie a regăsirii, iar ea cred că s-a entuziasmat văzându-mă, pentru că eu nu sunt un om agresiv, mie îmi place foarte mult să ascult. Aşa că ea a găsit în mine o ascultătoare fascinată de tot ce spunea. La lansarea ce a avut loc în luna mai ea a trimis un mesaj pentru cei din sală (neputând fi acolo din cauza unor probleme de sănătate), mesaj în care mă numeşte "gladiatorul ei iubit". Şi am întrebat-o de ce sunt eu gladiatorul ei? Şi a zis: "Pentru că te-ai aruncat în arenă să te lupţi cu o leoaică - aşa cum sunt eu - şi ai reuşit." N-a zis "ai reuşit să mă învingi", dar "ai reuşit să mă prinzi într-o carte".

Aţi reuşit tocmai prin această plăcere de a asculta.

Eu sunt un om cu totul diferit de ea - şi asta se vede din ce-am scris - dar sunt fascinată de oamenii care nu-mi seamănă. Eu am avut o viaţă foarte cuminte, am avut un trai cât se poate de constant, o viaţă şi o carieră monotone, aş spune, deşi mi-a plăcut grozav să fiu profesoară. Ea - dimpotrivă - a avut o viaţă aventuroasă, a avut şi are un temperament vulcanic - la 85 de ani (atât avea când am cunoscut-o) era mult mai vitală decât mine. Adică eu păream mult mai bătrână decât ea în felul de a vedea lucrurile. Ea, la 82 de ani, a dansat până la patru dimineaţa, aşa cum mi-a povestit. Mi-a spus: "Eu nu vreau să mă plictisesc şi atunci îmi caut întotdeauna ceva nou şi provoc". Are o fire vulcanică, vă spun. Şi aşa cred că a şi rezistat într-o căsătorie cu un "vulcan" - cum îl numea ea pe Sergiu.

Aţi intenţionat de la bun început să transformaţi aceste dialoguri pe care le-aţi purtat cu Ioana Celibidache într-o carte?

A, nu mă gândeam că o să scriu o carte despre ea, după cum nu mă gândeam nici că o s-o întâlnesc vreodată, dar poveştile ei erau atât de minunate, încât îmi părea rău că nu le pot nota să le ţin minte. Şi pe urmă ea mi-a spus: "Foarte mulţi au venit la mine să le fac destăinuiri, ca să îmi scrie biografia, pentru că, sigur, nevasta unui dirijor celebru poate da amănunte picante; şi cum lumea este însetată de noutăţi de scandal, mă întrebau tot felul de lucruri mai mult sau mai puţin deranjante. Eu i-am refuzat vehement. Dar în privinţa noastră, mie mi s-a părut atât de firesc ce mă întrebai şi totuşi tu eşti o fiinţă discretă" - mi-a zis - "şi eu ţi-am povestit fără să am constrângerea că, vai, n-o să fiu înţeleasă." Şi atunci, la sfârşitul vizitei mele din septembrie 2009 i-am spus Ioanei Celibidache: "Ce-ar fi să facem împreună o carte?" Şi ea a răspuns: "Adică să ne jucăm?" - şi am zis "Da".

Şi lucrul ăsta a pasionat-o, pentru că a zis că cine nu ştie să se joace şi cine nu ştie să râdă nu poate intra în sfera ei de afecţiune. Aşa că amândouă ne-am jucat cu această viaţă plină de amintiri a ei. Majoritatea destăinuirilor mi le-a făcut atunci, pe urmă eu le-am înregistrat, în a doua vizită, dar multe le-a pus pe mail şi eu îi trimiteam pe urmă câte un capitol şi ea zicea: "Dar nu vezi că e plicticos? Cititorii or să arunce cu roşii în tine, eu mă fac că nu te cunosc, că nu sunt mătuşa ta!" A fost de o severitate... Eu am o frază puţin mai complexă, iar ei îi plac frazele scurte. Şi atunci m-am adaptat stilului ei şi m-a distrat felul în care îşi semna mailurile: "Mătuşa plictisită, mătuşa enervată, mătuşa entuziastă, mătuşa cicălitoare..."

În funcţie de starea de spirit pe care i-o trezeau capitolele pe care i le trimiteaţi…

Exact, astea erau reacţiile ei. Şi asta era o chestie foarte nostimă.

Aţi ales ca titlu pentru această carte "Ioana Celibidache - o mătuşă de poveste". Şi sunt aici poveşti de familie, sigur o poveste de dragoste între Ioana şi Sergiu Celibidache, poveşti despre război, despre artă, libertate. Putem vorbi şi de o prezenţă a supranaturalului aici? (mă gândesc, de exemplu, la motanul Petruşka - în care Ioana Celibidache vede spiritul reîncarnat al Maestrului). Există aşa ceva în viaţa Ioanei Celibidache?

Dar am simţit şi în viaţa mea: când eram la ea în cameră nu era nevoie numai de motanul Petruşka (pe care-l vedeam urmărind ceva nevăzut în aer), pentru a simţi prezenţa Maestrului acolo. Şi nu numai pentru că erau fotografii pretutindeni şi instrumente muzicale, dar era un zâmbet care plutea în aer şi eu simţeam că e zâmbetul lui. E ceva ce nu se poate explica ştiinţific, dar sunt sigură că el era acolo, cu noi. Tot timpul a fost. Era şi cu Ioana, dar şi cu mine, care veneam prima dată acolo. Am simţit lucrul ăsta teribil. Şi chiar i-am spus: "Ioana, ce-ar zice Maestrul dacă m-ar cunoaşte?" Fiindcă el era acolo nevăzut. Şi ea zice: "Te-ar lua la întrebări şi ar vedea că nu eşti nici o profitoare, nici o îngâmfată şi cred că i-ai plăcea, până la urmă."

Deci putem spune că l-aţi cunoscut pe Maestrul Celibidache nu numai prin dialogul purtat cu soţia sa, dar şi prin atmosfera din casă...

Ca atmosferă, ca stare, da... L-am simţit prezent. De-asta am şi întrebat-o pe Ioana ce-ar fi spus Maestrul dacă era acolo; pentru că ea mi-a confirmat ceea ce eu simţeam ca zâmbet în jurul meu. A fost ceva extraordinar.

Şi să ştii că mai este o poveste de dragoste: între mine şi ea. Scrisul ăsta a fost o mărturie a iubirii pe care ea mi-a trezit-o în suflet şi se vede acest lucru.

Când aţi decis să puneţi punct cărţii? Nu v-a fost greu să spuneţi "aici se încheie povestea"?

N-am avut o ordine cronologică, eu am procedat tematic: mă interesau anumite lucruri şi ea mi le-a povestit în timp, iar apoi eu le-am grupat. Ultimul capitol, de exemplu, figura printre primele lucruri pe care ea mi le-a povestit. Dar m-am întrebat în ce ordine aş putea să le pun şi le-am pus într-o ordine care să aducă în final filosofia ei de viaţă şi să lase şi o părere a ei asupra cărţii făcute de noi.

Asta mă duce la următoarea întrebare: Cum credeţi că i-a influenţat filosofia de viaţă Ioanei Celibidache soţul ei, un spirit mistic ce se ghida după o religie proprie - o combinaţie de budism şi creştinism ortodox?

Ea nu era o persoană mistică, dar prin soţul ei s-a apropiat de religie, iar prin pictură de Dumnezeu, aşa cum i-a spus odată şi Sergiu Celibidache la vederea uneia dintre pânzele ei. Ea a fost uimită, nu se gândea la acest aspect al creaţiei sale. Dar atunci când nu te gândeşti e şi mai minunat, fiindcă o faci spontan.

Aveţi planificată o reîntâlnire cu mătuşa dumneavoastră?

Sper să o mai văd, sigur că da. Ea nu se simte prea bine acum, dar nu pot să nu o mai văd. Sperăm amândouă să ne revedem. Trebuie să-ţi spun că acum la telefon a glumit cu mine spunându-mi că "acuma facem o carte nouă: semnez eu Ioana Celibidache şi pun titlul O nepoată de poveste. Eu îţi pun întrebări şi tu îmi răspunzi." Vai, de ce îmi faci asta? - i-am zis. "Ca să mă răzbun!" (râde).

De altfel e un joc pe care l-aţi mai jucat, îl amintiţi şi în carte - era vorba de un chestionar, mi se pare.

Da, dar atunci am avut ocazia să îmi aleg întrebările la care să răspund. Acum n-aş mai avea nici o şansă! (râde din nou).