Recitalul unui contratenor nu este ceva obişnuit pe scenele concertistice româneşti, aşa că propunerea făcută duminică, 17 aprilie 2011, de Institutul Francez a fost una inspirată. Sopranistul originar din Martinica, Fabrice di Falco, acompaniat la orgă şi la pian de Ian Hockley, a fost o apariţie exotică, plină de charismă care a evocat o lume încărcată de mister, cea a castraţilor secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea, dar care a abordat în acelaşi timp şi piese contemporane, provenite din spaţiul său de origine, pentru registrul în care se încadrează. Astfel, am avut parte de un program eterogen, care a cuprins lucrări din toate epocile, dar şi momente în care Ian Hockley a evoluat solo. Însuşi titlul este extrem de sugestiv pentru ce s-a întâmplat aseară la Ateneu: Voci de înger...Voci celeste. De la Castratul Farinelli la Klaus Nomi.

Fabrice di Falco şi-a făcut o apariţie surprinzătoare, neintrând de la început în scenă. Când a făcut-o însă, a dat drumul unei voci consistente, care s-a întins cu o elasticitate incredibilă din registrele grave, până în zonele acute. Acest lucru a fost pus în evidenţă spectaculos în piesa Cold song de Henry Purcell, unde primele acorduri sunt grave, ai impresia că ai în faţă un tenor cu inflexiuni de bariton, pentru ca apoi, să se sară la un registru acut. Tehnic trebuie să fie foarte solicitant, însă Fabrice di Falco a făcut faţă cu bine provocării.

Cincos Canciones Negros de Xavier Montsalvage sunt cele care au fost interpretate în finalul programului. Trebuia amintit momentul pentru că într-adevăr a fost cel care a asigurat nota de exotism pe care am menţionat-o mai devreme, care a amintit de porturi însorite, de oceanul care îşi întinde alene valurile înspumate către ţărm, de mirosul de mirodenii şi de zumzetul neîncetat al ţărmurilor caraibiene.

Ian Hockney este un acompaniator care intuieşte cu precizie mişcările partenerului de scenă, oferindu-i un sprijin solid, de încredere. Cei doi au comunicat bine pe scenă, lucru care este de înţeles având în vedere că nu se află la prima colaborare. Publicul a apreciat evoluţia celor doi, astfel că înainte să se îndrepte către Foaierul Ateneului pentru sesiunea de autografe, cei doi au oferit un bis: Ave Maria de Giulio Caccini, o capodoperă de serenitate, pietate şi profunzime.

În chip de încheiere, iată interviul acordat de Fabrice di Falco pentru Radio România Muzical, înaintea aceastui concert:

Este pentru prima dată când concertaţi în România. Ce impresii vă încearcă înaintea concertului?

Sunt foarte fericit să mă aflu în patria Angelei Gheorghiu. Avem norocul de a ne bucura în lumea muzicii clasice de prezenţa unei zâne lirice în persoana Angelei Gheorghiu. Ne-a vorbit atâta despre România, este o veritabilă ambasadoare a muzicii clasice în lumea întreagă. Astfel că sunt foarte, foarte fericit să mă aflu în ţara dumneavoastră, să pot susţine acest concert în minunata sală a Ateneului Român.

Aţi inclus în program şi piese provenind din spaţiul afro-caraibian; ne puteţi vorbi despre ele, căci publicul român le cunoaşte mai puţin...

Xavier Montsalvage este un compozitor catalan care a petrecut mai mulţi ani în Cuba. În cursul sejurului său acolo, a compus cele Cinci cântece negre (Cincos canciones negras). Sunt cinci melodii ce retrasează parcursul şi experienţa sa culturală alături de cubanezi. Astfel, în prima melodie încearcă să redea imaginea unei mame cubaneze cu copilul ei, cea de-a doua este un fel de cântec de leagăn cântat de mama cubaneză care încearcă să-şi adoarmă bebeluşul, există o alta care evocă un episod în care un bărbat gelos îşi asasinează iubita în stradă. Fiind prea frumoasă, a preferat să o omoare decât să aparţină altor bărbaţi. Ultima piesă este un dans. Toate cele cinci sunt acompaniate de pian. Eu însumi m-am născut în Martinica, deci nu prea departe de Cuba. Am dorit să concep acest program ca pe un omagiu adus tatălui meu, care este de origine italiană. Mi s-a părut interesant să ofer în acelaşi timp posibilitatea publicului român să cunoască aceste piese afro-caraibiene, aceste Canciones negras de Xavier Montsalvage.

Din punct de vedere tehnic, cum este să treceţi de la ariile baroce, foarte dificile din punct de vedere tehnic, la cântecele despre care vorbeaţi mai devreme?

Tehnica vocală ne permite să cântăm piesele baroce cu o "voce albă", cum o numim noi, adică o voce fără vibrato, capabilă să ornamenteze, dar şi să trecem la un repertoriu complet diferit, cântând melodii franceze sau lieduri germane sau chiar melodii afro-americane. Astfel, trecerea de la un registru la altul se face printr-un pod, pe care îl reprezintă aria din opera Mitridate de Mozart. Pentru mine aria se află la mijloc, între muzica barocă şi cea de Montsalvage. Mozart face apel la tehnica barocă în această operă, dar tot aici se regăsesc şi elemente din piese care vor apărea mai târziu. Deci, deşi stilurile diferă, tehnica rămâne aceeaşi.

Sunteţi acompaniat de pianistul şi organistul Ian Hockley. Ce ne puteţi spune despre colaborarea dintre dumneavoastră?

Eu şi Ian Hockley am susţinut mai multe recitaluri împreună. El este în acelaşi timp un foarte bun pianist, un foarte bun clavecinist şi un foarte bun organist. În mediul nostru muzical, oamenii sunt specializaţi pe un singur instrument. L-am întâlnit pe Ian Hockley acum şapte ani. A putea să cânţi muzică barocă acompaniat la orgă şi muzică de Mozart şi Canciones Negras, acompaniat la pian, era pentru mine un ideal. Altfel, aş fi fost obligat să vin cu doi instrumentişti diferiţi. Şansa a făcut ca Ian Hockley să se poată elibera pentru acest recital. Este englez, după cum probabil v-aţi dat seama după numele lui. Este, la fel ca şi mine, foarte versatil, putând să treacă uşor de la orgă la pian.