ACUM:
1.00
Notturno
produs de BBC, preluat prin Uniunea Europeană de Radio
Urmează: 7.00 Musica viva Matinalul altfel marca Radio România Muzical.
Apoi: 9.55 Promo Informații despre evenimentele Radio România Muzical și ale partenerilor noștri.

Arhivă : Interviuri Înapoi

Fabrice di Falco, un contratenor pe scena Ateneului

Bookmark and Share
Publicat: marți, 19 Aprilie 2011 , ora 11.52

Recitalul unui contratenor nu este ceva obișnuit pe scenele concertistice românești, așa că propunerea făcută duminică, 17 aprilie 2011, de Institutul Francez a fost una inspirată. Sopranistul originar din Martinica, Fabrice di Falco, acompaniat la orgă și la pian de Ian Hockley, a fost o apariție exotică, plină de charismă care a evocat o lume încărcată de mister, cea a castraților secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea, dar care a abordat în același timp și piese contemporane, provenite din spațiul său de origine, pentru registrul în care se încadrează. Astfel, am avut parte de un program eterogen, care a cuprins lucrări din toate epocile, dar și momente în care Ian Hockley a evoluat solo. Însuși titlul este extrem de sugestiv pentru ce s-a întâmplat aseară la Ateneu: Voci de înger...Voci celeste. De la Castratul Farinelli la Klaus Nomi.

Fabrice di Falco și-a făcut o apariție surprinzătoare, neintrând de la început în scenă. Când a făcut-o însă, a dat drumul unei voci consistente, care s-a întins cu o elasticitate incredibilă din registrele grave, până în zonele acute. Acest lucru a fost pus în evidență spectaculos în piesa Cold song de Henry Purcell, unde primele acorduri sunt grave, ai impresia că ai în față un tenor cu inflexiuni de bariton, pentru ca apoi, să se sară la un registru acut. Tehnic trebuie să fie foarte solicitant, însă Fabrice di Falco a făcut față cu bine provocării.

Cincos Canciones Negros de Xavier Montsalvage sunt cele care au fost interpretate în finalul programului. Trebuia amintit momentul pentru că într-adevăr a fost cel care a asigurat nota de exotism pe care am menționat-o mai devreme, care a amintit de porturi însorite, de oceanul care își întinde alene valurile înspumate către țărm, de mirosul de mirodenii și de zumzetul neîncetat al țărmurilor caraibiene.

Ian Hockney este un acompaniator care intuiește cu precizie mișcările partenerului de scenă, oferindu-i un sprijin solid, de încredere. Cei doi au comunicat bine pe scenă, lucru care este de înțeles având în vedere că nu se află la prima colaborare. Publicul a apreciat evoluția celor doi, astfel că înainte să se îndrepte către Foaierul Ateneului pentru sesiunea de autografe, cei doi au oferit un bis: Ave Maria de Giulio Caccini, o capodoperă de serenitate, pietate și profunzime.


În chip de încheiere, iată interviul acordat de Fabrice di Falco pentru Radio România Muzical, înaintea aceastui concert:


Este pentru prima dată când concertați în România. Ce impresii vă încearcă înaintea concertului?

Sunt foarte fericit să mă aflu în patria Angelei Gheorghiu. Avem norocul de a ne bucura în lumea muzicii clasice de prezența unei zâne lirice în persoana Angelei Gheorghiu. Ne-a vorbit atâta despre România, este o veritabilă ambasadoare a muzicii clasice în lumea întreagă. Astfel că sunt foarte, foarte fericit să mă aflu în țara dumneavoastră, să pot susține acest concert în minunata sală a Ateneului Român.


Ați inclus în program și piese provenind din spațiul afro-caraibian; ne puteți vorbi despre ele, căci publicul român le cunoaște mai puțin...

Xavier Montsalvage este un compozitor catalan care a petrecut mai mulți ani în Cuba. În cursul sejurului său acolo, a compus cele Cinci cântece negre (Cincos canciones negras). Sunt cinci melodii ce retrasează parcursul și experiența sa culturală alături de cubanezi. Astfel, în prima melodie încearcă să redea imaginea unei mame cubaneze cu copilul ei, cea de-a doua este un fel de cântec de leagăn cântat de mama cubaneză care încearcă să-și adoarmă bebelușul, există o alta care evocă un episod în care un bărbat gelos își asasinează iubita în stradă. Fiind prea frumoasă, a preferat să o omoare decât să aparțină altor bărbați. Ultima piesă este un dans. Toate cele cinci sunt acompaniate de pian. Eu însumi m-am născut în Martinica, deci nu prea departe de Cuba. Am dorit să concep acest program ca pe un omagiu adus tatălui meu, care este de origine italiană. Mi s-a părut interesant să ofer în același timp posibilitatea publicului român să cunoască aceste piese afro-caraibiene, aceste Canciones negras de Xavier Montsalvage.


Din punct de vedere tehnic, cum este să treceți de la ariile baroce, foarte dificile din punct de vedere tehnic, la cântecele despre care vorbeați mai devreme?

Tehnica vocală ne permite să cântăm piesele baroce cu o "voce albă", cum o numim noi, adică o voce fără vibrato, capabilă să ornamenteze, dar și să trecem la un repertoriu complet diferit, cântând melodii franceze sau lieduri germane sau chiar melodii afro-americane. Astfel, trecerea de la un registru la altul se face printr-un pod, pe care îl reprezintă aria din opera Mitridate de Mozart. Pentru mine aria se află la mijloc, între muzica barocă și cea de Montsalvage. Mozart face apel la tehnica barocă în această operă, dar tot aici se regăsesc și elemente din piese care vor apărea mai târziu. Deci, deși stilurile diferă, tehnica rămâne aceeași.


Sunteți acompaniat de pianistul și organistul Ian Hockley. Ce ne puteți spune despre colaborarea dintre dumneavoastră?

Eu și Ian Hockley am susținut mai multe recitaluri împreună. El este în același timp un foarte bun pianist, un foarte bun clavecinist și un foarte bun organist. În mediul nostru muzical, oamenii sunt specializați pe un singur instrument. L-am întâlnit pe Ian Hockley acum șapte ani. A putea să cânți muzică barocă acompaniat la orgă și muzică de Mozart și Canciones Negras, acompaniat la pian, era pentru mine un ideal. Altfel, aș fi fost obligat să vin cu doi instrumentiști diferiți. Șansa a făcut ca Ian Hockley să se poată elibera pentru acest recital. Este englez, după cum probabil v-ați dat seama după numele lui. Este, la fel ca și mine, foarte versatil, putând să treacă ușor de la orgă la pian.


Petra Gherasim