După cum deja ştiţi, Luminiţa Arvunescu s-a aflat la acest sfârşit de săptămână, mai exact în data de 5 martie 2011, la New York, de unde a comentat în direct spectacolul Armida de Gioacchino Rossini, unde cap de afiş erau soprana Renée Fleming şi tenorul Lawrence Brownlee. Dirijor, Riccardo Frizza.

În continuare puteţi citi trei interviuri realizate cu cei trei artişti menţionaţi mai sus.

...cu soprana Renée Fleming

«Armida» este un unul dintre rolurile de mare virtuozitate, eroice, scrise de Rossini pentru Colbran, pentru o soprană ce are o ţesătură foarte joasă, dar este în acelaşi timp o partitură foarte fluidă. Ceea ce este amuzant este însuşi personajul. Adică noi sopranele, ne petrecem cea mai mare parte a carierei interpretând victime candide şi inocente, persoane de bună credinţă şi este aşa distractiv să interpretezi la un moment dat şi o vrăjitoare care vrea să se răzbune pe bărbaţi. Opera lui Rossini este cea de-a doua versiune muzicală cu acelaşi subiect. Händel a compus şi el o variantă foarte frumoasă. De fapt, personajul Armidei a fascinat şi alţi compozitori şi cred că el este reluat în alte cel puţin cinci variante, printre care şi una de Gluck. Armida exercită, deci, o fascinaţie infinită mai ales asupra bărbaţilor. Ce poate fi atât de înspăimântător la o femeie puternică şi seducătoare? Bărbaţilor cred că le este teamă de seducţie şi de femei capabile de emoţii extreme.

Varianta lui Rossini este diferită şi pentru că este scrisă pentru o soprană, şase tenori şi doi başi, atât.

Da, într-adevăr! A fost grozav să fiu singura femeie de pe scenă, eu am cele mai frumoase rochii... Apoi, alt aspect interesant este acela că toţi tenorii sunt diferiţi. Au cu toţii timbre şi stiluri diferite, aşa că putem vorbi de un fel de «expoziţie» a tenorilor. Este unul dintre motivele pentru care această operă este aşa de rar pusă în scenă. Este aproape imposibil să aduni şase tenori la un loc. Este nevoie de o instituţie de anvergura Operei Metropolitane ca să poate fi pus în scenă aşa un proiect.

Aţi interpretat acest rol acum 16 ani la Festivalul «Rossini» de la Pesaro şi a funcţionat ca o rampă de lansare. Ce efect a avut asupra carierei dumneavoastră?

Consider acel moment unul de cotitură pentru cariera mea din Europa. Era în ’93, de altfel, s-a şi înregistrat acel spectacol live, ceea ce a fost cu adevărat palpitant pentru mine. Cariera mea se afla abia la începuturi. Mai cântasem la Glyndebourn şi la Opera Regală Covent Garden din Londra, însă reprezentaţia de la Pesaro a avut cel mai mare succes. Asta şi pentru că acest rol este într-un stil belcanto tipic lui Rossini, iar pentru mine personal, în Armida, Rossini a atins apogeul belcantoului. Pentru arta cântului, nu există nimic mai provocator decât a cânta belcanto. Ceea ce nu se ştie despre mine este că şi eu am totalizat nouă roluri de belcanto, deşi nu pentru astea sunt celebră. Însă aceste roluri m-au învăţat să cânt: Mozart şi belcanto-ul constituie pentru mine «sala de antrenament» în ceea ce priveşte cântatul. Şi chiar am avut multe de învăţat.

Practic, am aflat că aţi abordat acest rol pe nepregătite, cineva a anulat contractul şi v-au sunat cu trei luni înainte…

Asta este într-un fel povestea vieţii mele din această perioadă. Foarte multe oportunităţi ivite pe ultima sută de metri, foarte multe înregistrări făcute în ultimul minut, foarte multe riscuri asumate, dar aşa se întâmplă la începutul oricărei cariere.

Iată un sfat pentru tinerii solişti. Fiţi pregătiţi căci nu se ştie niciodată când poate apărea o oportunitate…

Exact şi apoi trebuie să ai şi curajul să o faci.

...cu tenorul Lawrence Brownlee

Acest interviu va fi difuzat în cadrul primei transmisiuni directe realizate de Radio România Muzical direct de la Metropolitan State Opera chiar din New York, deci este o premieră atât pentru instituţia noastră, cât şi pentru ascultătorii noştri. De aceea, v-aş ruga să ne prezentaţi în câteva cuvinte spectacolul Armida.

Armida este o îmbinare minunată de dramatism, intensitate vocală şi putere. Renée  Fleming este o parteneră minunată, o cântăreaţă minunată, am învăţat enorm de multe numai stând alături de ea pe scenă. Nu făcusem cunoştinţă înaintea montării spectacolului Armida, anul trecut. Însă de atunci am devenit prieteni foarte buni. Este o persoană de la care am învăţat foarte multe: de la expresivitatea ei şi modul în care se mişcă pe scenă, până la maniera ei de a colora frazele muzicale. Este o profesionistă absolută şi este o onoare pentru mine să mă aflu pe aceeaşi scenă cu ea. De fapt, mulţi dintre artiştii care fac parte din distribuţia Armidei îmi sunt prieteni.

Ca spectacol, Armida reprezintă un adevărat tur de forţă, există şase roluri pentru tenori, dintre care cinci sunt chiar substanţiale. Iar noi  suntem foarte diferiţi. Toţi încercăm însă să dăm ce avem mai bun. Îl avem pe Antonino Siragusa, care ni s-a alăturat anul acesta înlocuindu-l pe José Emmanuel Zapata, care a avut  angajamente ce l-au împiedicat să rămână alături de noi, pe John Osborn, care la rândul lui face o treabă excepţională, pe Barry Banks şi pe Kobie van Rensburg. Chiar şi în rolurile mai mici, avem nişte contribuţii extrem de importante. Şi mai avem un dirijor minunat în Ricardo Frizza.

Cât o priveşte pe Mary Zimmerman, cea care a pus în scenă spectacolul, pot spune că a constituit o plăcere enormă să lucrăm cu ea, pentru că ne-a oferit un cadru optim de lucru. Pentru mine a fost o experienţă minunată şi pot spune că în urma celor cinci reprezentaţii date până acum, am ajuns să cresc personajul pe care îl interpretez,  Rinaldo. Simt că am aflat mai multe despre el, m-am acomodat acum cu rolul. Renée  şi cu mine putem spune că am găsit acel „sweet spot” al personajelor - ca să ne folosim de o expresie americană; încercăm să facem ca aceste  personaje să fie credibile, în aşa fel încât cei care ne urmăresc să poată relaţiona cu ele. Mie, personal, îmi face mare plăcere să cânt  în Armida şi sper ca ascultătorilor din România să le placă acest spectacol la fel de mult cum ne place nouă tuturor să îi dăm viaţă.

Armida este una dintre operele „seria” compuse de Rossini. Cum aţi putea-o descrie din punctul dumneavoastră de vedere?

Dintre toate operele lui Rossini, publicul e  familiar în mod special cu trei dintre ele: în frunte situându-se, fără îndoială, Bărbierul din Sevilla, urmată de Cenuşăreasa şi de Italianca în Alger. Opere cu subiecte uşoare, amuzante, vii, jucăuşe, care conţin, de asemenea, pasaje de virtuozitate, dar în fraze melodice care pot fi uşor reţinute. Şi în Armida se poate spune că Rossini s-a furat pe el însuşi – pentru că  veţi auzi în anumite pasaje acelaşi tip de scriitură vocală. În drame însă este nevoie de o adâncime vocală mai mare. Trebuie să te capacitezi mai mult, trebuie să adaugi mai mult lirism. Să nu uităm că aceste personaje sunt serioase, deci trebuie să fii capabil să exprimi durere, agonie, furie, acele setimente trebuie să transpară.

Cred că Rossini reuşeşte foarte bine şi în opera seria. Se poate vedea că pe măsură ce îmbătrâneşte, devine tot mai înţelept. Acest lucru se poate vedea şi în Armida. Da sigur, şi în această operă ai coloratură, ai artificiile vocale binecunoscute, dar pe de altă parte, există şi nuanţe care prevestesc venirea lui Verdi, a Curentului Verist, cel mai bine reprezentat de Puccini. Rossini însă rămâne cu siguranţă un mestru al belcantoului  italian. Iar în Armida, mai ales în partitura protagonistei se poate vedea foarte bine acest lucru.

Cum aţi putea descrie colaborarea directă pe care aţi avut-o cu regizoarea Mary Zimmerman?

Am început prin conversaţii îndelungate cu privire la identitatea exactă a personajului meu, Rinaldo. Am stabilit că este un personaj care se luptă cu sine, că are conflicte interioare, că este divizat între iubire şi datorie. O iubeşte pe Armida, dar are datoria de a lupta pentru patria sa. Astfel că, pentru a face din Rinaldo un personaj credibil, real,  în a cărui sensibilitate există mai multe nuanţe (nu este doar foarte fericit sau foarte trist, ci are multe alte emoţii cuprinse între aceste două stări), Rinaldo trebuie portretizat în aşa fel încât  să se creeze o legătură între el şi public.

Da, este un personaj complex, aflat sub puterea vrăjitoarei Armida, dar trebuie observat cum creşte odată cu drama, şi în funcţie de multe alte coordonate care pot să îl afecteze. Aşa că Mary Zimmerman mi-a spus: „Nu vreau un joc specific operei în general (există oameni care fac aceleaşi lucruri în toate rolurile), vreau un personaj cu care un om normal ar putea relaţiona: aş vrea să ai un joc subtil, natural, dar realist.”. Şi în acest an, când am revenit la Rinaldo, simt că pot fi mai relaxat, mai natural şi să arăt oamenilor mai bine acea luptă reală dintre iubire şi datoria impusă de onoare.

Dar din punct de vedere muzical, de ce anume a fost nevoie pentru a oferi o variantă convingătoare personajului dumneavoastră?

Trebuie să spun de la bun început că secretul constă în dozare. În sensul că la sfârşitul operei trebuie să fii la fel de proaspăt ca la început. De asemenea, la început nu ai timp să te „încălzeşti”, să îţi intri în ritm: şi deci trebuie să intri gata pregătit.  Paritura reclamă o voce de mare întindere, acoperind o gamă largă de registre. Are pasaje foarte joase pentru un tenor, dar şi unele foarte înalte. În primul duet pe care trebuie să îl cânt cu Armida, trebuie să intonez un do foarte jos pentru un tenor. Peste două măsuri am de atacat un re acut care nu trebuie sub nicio formă să fie răcnit!

Deci trebuie încă din primul act să fii pregătit, dar să îţi dozezi energia în aşa fel încât să poţi cânta la fel şi în actul al III-lea, care constituie partea cea mai importantă pentru Rinaldo. Acolo, în actul al III-lea, există un trio, care pentru Rinaldo este ca o arie, un trio între Rinaldo, Ubaldo şi Carlo: este unul dintre momentele cele mai cunoscute din întreaga operă, după aria Armidei din actul al II-lea; şi trebuie să-ţi sune vocea  proaspătă, spontană şi plină de acurateţe. De aceea trebuie să îmi dozez forţele în aşa fel încât să nu dau mai mult în unele locuri decât în altele şi să ofer un trio convingător în actul al III-lea alături de colegii mei.

Ne-aţi vorbit deja despre colaborarea cu Renée  Fleming; cum aţi putea însă descrie relaţia pe care o aveţi cu ceilalţi cinci tenori din distribuţie?

În afara scenei suntem toţi foarte buni prieteni; iar pe scenă, nici  nu ai senzaţia că „munceşti”, când eşti alături de oameni cu care te înţelegi atât de bine.  Ştiu că lumea se gândeşte că a avea atâţia tenori pe scenă poate deveni periculos. Eu nu văd lucrurile aşa: căci nu există competiţie sau rivalitate între noi. Suntem toţi buni prieteni şi ne respectăm foarte mult unii pe alţii, ceea ce uşurează mult lucrurile. Pe scenă chiar putem investi ce avem mai bun în personajele noastre, chiar putem să îndrăznim mult în interpretările noastre pentru că ştim că putem avea încredere în persoana de lângă noi.

Am atins un nivel de responsabilitate şi de asumare atât de înalt, încât aproape că avem pretenţii unii de la alţii, conversaţii în care orgoliile nu sunt însă implicate. Au existat atât anul acesta, cât şi anul trecut momente în care Barry şi cu mine, care suntem prieteni foarte buni, am stat de vorbă şi ne-am întrebat: „Ce pot face eu pentru tine în momentul acesta, în aşa fel încât pasajul acesta să-ţi iasă mai bine?”. La fel face şi el pentru mine: „Ăsta e momentul tău” spune „iar noi suntem în plan secund, dar dacă ai nevoie ca eu să fac ceva anume, o voi face, ca să fim siguri că Rinaldo va fi „eficient””.

Cu toţii avem acest tip de comunicare: şi nimeni nu încearcă să strălucească de unul singur. Cu toţii dăm viaţă unor roluri scrise de Rossini şi dacă Rinaldo deţine o importanţă mai mare în cursul acţiunii, aceasta nu înseamnă că eu îmi doresc să fiu mai important decât colegii mei. Eu doar interpretez rolul lui Rinaldo. Aşa că, din nou: ne înţelegem foarte bine pe scenă, pentru că vrem să ne ajutăm unii pe alţii, atmosfera de lucru e minunată şi nu e nimic mai frumos decât să ai pe scenă parteneri cu care chiar te înţelegi bine.

Dacă tot ne aflăm la capitolul „colaborări”, spuneţi-ne cum v-aţi înţeles cu dirijorul Ricardo Frizza.

Împreună cu Ricardo Frizza am mai făcut şi alte spectacole. Singurele două persoane pe care nu le cunoşteam la începutul montării acestui spectacol erau regizoarea şi Renée  Fleming. După ce le-am cunoscut şi pe ele, am devenit cu toţii buni prieteni şi colegi.

Frizza înţelege cu adevărat stilul belcantoului italian. Bineînţeles, doar e italian! Dar se apropie de partitură şi într-un mod foarte inteligent. Are un respect enorm pentru muzică; şi totuşi  nu este nici un dirijor care încearcă să controleze totul. În plus,doreşte să lucreze cu fiecare cântăreţ, pentru a-l ajuta să îşi valorifice forţa, aspect pe care îl consider important. Căci atunci când noi primim acea senzaţie de la dirijor că suntem importanţi, şi dorim să dăm ceea ce avem mai bun în noi. Eu şi cu Frizza ne-am înţeles excelent şi sper că vom lucra la multe proiecte pe viitor, pentru că este foarte uşor de lucrat cu el.

Dificultăţile rolului

Rinaldo este un rol foarte greu, după cum aţi spus şi dumneavoastră, trebuie să acoperiţi trei octave până la un re acut. A fost Rinaldo cel mai greu rol căruia a trebuit să îi daţi viaţă şi dacă nu, care a fost acesta?

Unul dintre cele mai grele roluri a fost probabil Arturo din I Puritani. Este un rol destul de solicitant, care trebuie susţinut de-a lungul întregului spectacol. Există acea arie în Actul I, dar nu aceea e partea cea mai grea, există şi un trio cu baritonul şi cu Regina, care este destul de greu. Şi pentru că nu sunt un tenor liric în adevăratul sens al cuvântului (mă încadrez la un lirism mai uşor), de aceea trebuie să mă asigur că îmi exploatez întreaga capacitate vocală pentru a da glas acelui personaj, trebuie să menţin aceeaşi intensitate de-a lungul întregii seri. Deci, atât din punct de vedere muzical, cât şi din punct de vedere dramatic, rolul din I Puritani a fost cel mai greu; şi Rinaldo e dificil, există puţine momente în care te poţi relaxa. Duetul pe care îl am de cântat cu Armida este unul în care muzica trebuie să inunde simţirea, vocile trebuie să se amestece armonios şi trebuie să creezi un sunet rotund. Nu este vorba atât de a te impune în faţa unei orchestre mari, cum se întâmplă uneori în I Puritani. Dar ambele roluri sunt de personaje pe care îmi place să le încarnez din nou şi din nou; cel puţin pe Rinaldo, chiar mi-ar plăcea să îl cânt la nesfârşit, deşi Armida nu este o operă pusă în scenă prea des.

Mulţi văd în dumneavoastră principalul rival al lui Juan Diego Flóres. Cum comentaţi această afirmaţie?

E foarte flatant, eu sunt un mare admirator al lui Juan Diego Flóres. E ciudat, ne aflăm amândoi în New York, nu lucrăm în aceeaşi instituţie, dar suntem prieteni. Nu ne considerăm rivali, din nou,  am foarte mult respect pentru ceea ce face. Ce pot spune este că suntem diferiţi, există lucruri pe care el le face şi care sunt punctele lui forte şi pe care eu nu le fac la fel de bine. Există zone, în care eu mă simt mai stăpân, însă nu există niciun tip de animozitate, numai prietenie şi respect. El a spus în multe ocazii, faţă de mulţi alţii, chiar şi faţă de mine, că îmi respectă felul de a cânta, lucru pe care eu îl găsesc foarte flatant. Sunt un mare fan al modului în care cântă, în care lucrează şi îi urez toate cele bune. Sper ca într-un moment, pe viitor, să putem împărţi aceeaşi scenă în aceeaşi producţie şi să lăsăm ceva pentru posteritate. Dacă s-ar ivi ocazia, mi-ar plăcea şi aş fi onorat să pot împărţi scena cu Juan Diego Flóres.

Secrete profesionale

Cum vă pregătiţi pentru aceste pasaje dificile, cum le abordaţi în aşa fel încât să le surmontaţi?

Am învăţat de la profesoara mea, cu mult timp în urmă, că acele pasaje dificile trebuie să le faci să devină o parte din tine, din corpul tău, din vocea ta.  De multe ori, când sunt acasă, mă îndrept către aceste pasaje şi încerc să găsesc o metodă să le simplific. Profesoara îmi spunea mereu că trebuie să ai o hartă ca să ştii încotro te îndrepţi.

Trebuie să identifici aceste pasaje, trebuie să vezi unde stă dificultatea şi să îţi dai seama cum să treci de ele, fără să le faci să sune diferit din punct de vedere tehnic; trebuie să îl „păcăleşti” pe ascultător, făcându-l să creadă că ascultă acelaşi tip de cânt şi, într-un mod sănătos, să uşurezi lucrurile pentru tine. Fie că este vorba de o poziţie vocală, o anumită poziţie a limbii, o respiraţie făcută mai devreme. Există multe metode prin care poţi masca aceste dificultăţi.

Cineva mi-a spus, acum mult timp, că cel mai important lucru este să ştii ce faci. A cunoaşte bine contextul, te va face un cântăreţ mai bun. Ultimul lucru pe care îl faci este să cânţi. Aşa că uneori când sunt acasă, mă uit peste partitură, căutând toate pasajele care îmi ridică probleme, iar în următoarele două zile, studiind, mă voi concentra în mod deosebit asupra acelor puncte. Dacă pot să rezolv acele lucruri şi le pot încorpora în rol, în contextul din care fac parte, asta va îmbunătăţi situaţia mea ca solist vocal.

Cum vă pregătiţi în general pentru un spectacol, aveţi vreun ritual, vreo superstiţie înainte, în timpul sau după reprezentaţie?

Încerc să tratez fiecare zi de spectacol ca pe o zi normală. Îmi place să dansez salsa, aşa că fac asta adesea după reprezentaţie ca să mă relaxez, uneori merg la dans cu o zi înainte de spectacol, ca să îmi iau gândul de la el. Încerc să nu pun presiuni asupra spectacolului, pentru că uneori oamenii pot reţine în ei o tensiune. Nu mănânc aceeaşi mâncare, nu mă spăl pe mâini de 15 ori înainte, încerc să mă comport normal, relaxat, deoarece am descoperit în ultimii ani că cele mai bune zile ale mele sunt de fapt, zile normale. Încerc să nu pun accentul pe ideea că am spectacol, că este o premieră, că este o nouă producţie.

Când urc pe scenă, unul dintre lucrurile pe care le fac întotdeauna este să mă gândesc cum mi-ar spune profesoara mea să cânt, să fac ca acele prime fraze să sune aşa cum ei i-ar plăcea să le audă, consult o listă imaginară să mă asigur că fac tot ce trebuie şi mă pot simţi implicat, pentru că deja sunt în procesul de a cânta cât de eficient posibil. Aşa că nu, nu am ritualuri înainte sau după spectacol, doar încerc să fiu relaxat, calm. Poate mă duc să dansez salsa, cu o zi înainte sau după reprezentaţie numai ca să mă relaxez şi să fiu eu însumi. Încerc să fiu pregătit şi să nu îmi fac probleme că aş putea uita textul sau melodia sau frazele, nu îmi fac probleme cu privire la mişcarea pe scenă, iar asta mă ajută să mă relaxez în ceea ce priveşte personajul. Dacă reuşesc asta, atunci cântatul vine de la sine.

Aţi declarat recent că aţi slăbit. Deci salsa e secretul...

Salsa este într-adevăr o pasiune, este o metodă extraordinară de a arde calorii, dar până la urmă este o chestiune de a lua decizia potrivită. Avem o viaţă în care suntem mereu pe drumuri, călătorind, sfârşim reprezentaţiile foarte târziu, la 23.00 sau la miezul nopţii, înfometaţi, apoi mâncăm şi dormim; aşa că trebuie să îţi spui „Asta este investiţia pe care vreau să o fac în cariera mea, când sunt mai slab şi mai sănătos, mă simt mai bine pe scenă şi pot face un spectacol mai bun.”. Să încerci să îţi menţii un stil de viaţă sănătos poate reprezenta o luptă pentru noi. Uneori am cu un kilogram mai mult sau mai puţin, dar sunt fericit că am dat jos o greutate însemnată, iar acum sper să pot menţine acest lucru şi să îmi continuu cariera cu aceeaşi atitudine şi încercând să fiu cât de sănătos pot.

Ce mesaj le transmiteţi ascultătorilor din România?

Aş dori să vă urez bun găsit, mă bucur foarte mult că Armida poate fi ascultată pentru prima oară în România în direct de la New York, alături de Renée  Fleming şi de mine şi alături de minunaţii mei colegi de aici de la Met. Sper că a fost pe placul dumneavoastră, sper că v-a satisfăcut la nivel artistic. Nouă ne face plăcere să aducem această operă la viaţă, sperăm ca dumneavoastră să vă fi plăcut la fel de mult. Bun găsit de la New York şi sper ca în curând să vin în România într-un concert cu prietenii mei de acolo. Cine ştie? 

...dirijorul Riccardo Frizza

De la Brescia la MET

Maestre, sunteţi născut în Brescia, un minunat oraş încărcat de acel farmec italian tipic. Acum vă aflaţi în Statele Unite ale Americii. Cum aţi descrie etapa actuală în care vă aflaţi, viaţa la New York, în comparaţie cu cea pe care o aveaţi în oraşul natal?

Am crescut cu mitul american, la televizor erau filme americane, aşa că prima oară când am venit la New York, m-am simţit ca şi cum aş fi trăit acolo de mult timp. Îmi place aici, îmi plac viaţa şi oraşul, oportunităţile pe care ţi le oferă. Sunt mereu impresionat când vin din Europa la New York. În acelaşi timp, îmi iubesc oraşul în care m-am născut, iubesc clădirile istorice din Brescia, clădirile romane şi siturile arheologice. Acolo se află rădăcinile mele.

După o parcurgere rapidă a fişei dumneavoastră biografice, am realizat că deşi duceţi o activitate intensă şi în sălile de concert, preferaţi totuşi opera. Puteţi explica acest fapt?

Prefer opera pentru că îmi place teatrul. Ca muzician, îmi place să fac teatru prin muzică. Mă simt comfortabil dirijând operă, dar trebuie să dirijez şi muzică simfonică deoarece cred că este important pentru un muzician să poată trece de la operă la simfonic, la compozitori romantici spre exemplu. Este important să îţi îndrepţi atenţia către ambele direcţii. E adevărat însă, că opera este prima mea dragoste.

Care a fost momentul în care v-aţi îndrăgostit de acest gen?

Când mi-am făcut debutul în Parma, în timpul unor festivităţi menite să îl celebreze pe Verdi, în 2001. Atunci a fost prima dată când dirijam operă, Rigoletto şi mă simţeam atât de confortabil şi implicat în ea, încât am decis să continuu să dirijez spectacole de operă peste tot în lume.

V-aţi făcut debutul la Opera Metropolitană din New York dirijând tot Rigoletto şi apoi Il Trovatore. Ce a însemnat pentru dumneavoastră debutul la Met? Să dirijezi una dintre cele mai bune orchestre din lume, cum este cea de la Met, poate fi văzut ca o încoronare a carierei unui dirijor?

Da, a fost o oportunitate fantastică. Primul an la Met a fost excelent, am fost vrăjit de sonoritatea şi de capacitatea acestui ansamblu de a cânta atât de bine repertoriul italian, în operele lui Verdi.

Interpreţii din această orchestră te pot urmări, indiferent ce dirijezi şi transpun totul în muzică. Interpretarea partiturii devine foarte uşoară, când lucrezi cu ei, pentru că te pot urmări perfect şi încă de prima oară a existat o atmosferă pozitivă între noi. Ei au încredere în mine, eu am încredere în ei.

Este ceva ce nu se întâmplă cu orchestrele europene. Aici, repertoriul este extrem de bine stăpânit, dar nu ai întotdeauna posibilitatea să direcţionezi orchestra încotro îţi doreşti. Cred că orchestra de la Met este cel mai bun ansamblu orchestral de operă din lume.

Ce înseamnă a dirija „Armida” la MET

Deci este adevărat ce se spune, că orchestra de la Met este un ansamblu care poate cânta chiar şi fără dirijor?

Da, cred. Titluri precum “Traviata”, “La Bohème”, “Rigoletto”, apar şi de 15 ori într-o stagiune, iar instrumentiştii uneori cunosc partiturile mai bine decât mulţi dirijori faimoşi din lumea întreagă.

Cum este văzut un spectacol de operă de la pupitrul dirijorului, din fosă?

Este destul de dificil. Astăzi, regizorii folosesc întregul spaţiu de pe scenă, aşa că uneori cântăreţul este foarte departe de fosă. Există momente în care chiar şi corul se află foarte departe, ceea ce îngreunează lucrurile. Dar încercăm să ne facem meseria cât mai bine, să ne folosim capacităţile cât mai eficient, să găsim cea mai bună cale de a cânta împreună. De multe ori, partea vizuală trebuie să fie la acelaşi nivel cu muzica, aşa că dacă nu faci tot ce trebuie,  dacă muzica merge într-o direcţie şi ce se întâmplă pe scenă în alta, atunci spectacolul nu este complet. Trebuie să existe o simbioză, aşa că de aceea este bine ca regizorul şi dirijorul să colaboreze pentru a descoperi cele mai bune posibilităţi pentru spectacol.

Cum aţi descrie experienţa de a dirija Armida ţinând cont de lucurile pe care le-aţi enunţat mai devreme?

Armida este o operă foarte dificil de pus în scenă, pentru că drama este foarte greu de explicat publicului. Libretul este foarte complicat. Nu este unul foarte bun, aşa că multe lucruri se complică. Stagiunea trecută, înainte de premieră, am încercat să urmărim îndeaproape libretul şi cred că este cea mai potrivită formă de a pune în scenă această lucrare. Dacă încerci să faci un concert din Armida, atunci totul se strică, dar dacă drama evoluează în contradicţie cu libretul, atunci publicul nu mai înţelege nimic. Structura acestei opere este atipică, nu se aseamănă celorlalte opere ale lui Rossini. Este o opera seria, precum Semiramide, La Donna del Lago sau Tancredi. Nu se aseamănă cu Bărbierul din Sevilla sau Italianca în Alger, care sunt opere buffe, total diferite muzical vorbind.

Structura operei e şi mai complicată, pentru că pare o arie cu variaţiuni şi în patru ore de spectacol, Armida are o singură arie. Cea mai cunoscută, în stilul belcantoului, pe care o cunoaşte toată lumea are trei părţi: allegro, o parte lentă şi Cabaletta. Se întâmplă în Actul I, când moare Gernando, şi încolo sunt numai duete, cu mişcări lente, cu triouri, cu teme şi variaţiuni, aşa cum se întâmplă şi cu aria Armidei, care de fapt nu este o arie, ci o temă cu variaţiuni. E foarte dificil, structura este neobişnuită chiar şi pentru public.

Cum aţi colaborat pe parcursul reprezentaţiilor acestui spectacol cu soliştii, cu Renée Fleming, cu Lawrence Brownlee?

Să lucrez cu Renée Fleming a fost o experienţă fantastică, pentru că este o adevărată profesionistă, care pune suflet în ceea ce cântă şi până la urmă a fost foarte uşor de lucrat cu ea. Am început prin a pregăti partea muzicală şi a lucra ornamentele împreună, în primele zile ale sezonului trecut. Am încercat să găsim o cale să cântăm această muzică într-un stil cât mai apropiat de intenţiile lui Rossini. Este atât de flexibilă, răspunde cu atâta afabilitate dacă o rogi să schimbe un anumit element şi a fost cu adevărat o experienţă fantastică. În altă ordine de idei, Lawrence Brownlee este un tenor excelent, foarte agil, cu o coloratură foarte bună şi un artist cu care este de asemenea foarte uşor de lucrat pentru că din punct de vedere vocal, poate face orice îi ceri. Am început cu luni înainte să pregătim variaţiile, pentru că partitura este scrisă pentru barito-tenor, adică un tenor capabil să cânte pasaje foarte joase. Aşa că am început să lucrăm împreună, să facem ajustări, unde a fost cazul, în aşa fel încât să îi fie mai uşor să ţintească spre notele mai înalte. Se lucrează foarte bine cu el.

Revenind la propria dumneavoastră experienţă de la Met, de ce anume are nevoie un dirijor ca să fie invitat şi apoi reinvitat să dirijeze acolo?

Să fii invitat la Met este ceva firesc dacă ai o carieră profesionistă. Dar să fii reinvitat este o dovadă că ai lucrat bine şi că eşti apreciat de conducerea artistică. Este mai important să fii reinvitat decât invitat prima oară, pentru că astfel se stabileşte o colaborare, lucru extrem de important în cariera unui dirijor tânăr.

V-aţi făcut prieteni la Met? Cum consideraţi «team-ul» de la Met în comparaţie cu cel sau cele de la alte teatre unde aţi mai dirijat?

Lucrez cu muzicienii, iar colaborarea cu ei este extraordinară. Există îndrumători fantastici, asistenţi de dirijori foarte buni, te ajută mereu să faci totul cât mai bine. Am o părere excelentă despre echipa de la Met. Nu ştiu însă dacă îi pot numi prieteni. Nu cred că poţi amesteca prietenia când e vorba de viaţa profesională, am prietenii mei în oraşul natal. Dar am o relaţie profesională foarte bună cu toată lumea.

V-ar plăcea la un moment dat să deveniţi kapellmeister? Precum Franz-Welser Möst la Viena sau Christian Thielemann la Berlin sau James Levine la Met?

Este o poziţie pe care trebuie să o meriţi şi nu cred că merit deocamdată aşa o funcţie înaltă. Sigur, este visul oricărui dirijor să aibă propriul său teatru, propria sa orchestră. Aştept o propunere. Dacă este interesantă, sigur că aş accepta.

Pe care dintre marii dirijori îi admiraţi cel mai mult? Există vreun dirijor pe care îl priviţi ca pe un model?

Nu am modele, dar îmi plăcea foarte mult Leonard Bernstein. Când eram student, am crescut urmărindu-l la televizor şi ascultându-i toate înregistrările. Îmi plac, de asemenea, dirijorii italieni, precum Riccardo Mutti sau Claudio Abbado. Nu sunt modele, dar mereu consult înregistrările lor, mereu caut să văd ce fac sau cum au făcut când erau tineri. E foarte important să te raportezi la marii dirijori.

Aţi lucrat, de-a lungul carierei dumneavoastră cu muzicieni români?

Am colaborat chiar cu Orchestra Radio în 1997 sau 1998 şi am dirijat atunci Simfonia a VIII-a de Beethoven, invitat de Maestrul Horia Andreescu. Apoi am revenit în 1999, la Ateneu, unde am dirijat Carmina Burana la pupitrul orchestrei Filarmonicii «George Enescu».  A fost o experienţă foarte frumoasă. Am lucrat de asemenea, cu o tânără soprană română, Valentina Farcas la Rigoletto, iar la Dresda, am lucrat Italianca în Alger cu mezzo-soprana Carmen Oprişanu. Există foarte mulţi muzicieni talentaţi din România.

Ce mesaj aţi transmite în acest context publicului român, pe care l-aţi cunoscut, deci?

Invit publicul român să fie atent la Lawrence Brownlee, deoarece este un extraordinar interpret de partituri rossiniene şi este extrem de talentat, o voce foarte bună. Are o agilitate pe care momentan nu o mai are nimeni. De aceea îi sfătuiesc pe români să se concentreze asupra lui Brownlee. Desigur, Renée Fleming este şi ea extraordinară, dar este deja faimoasă. Lawrence Brownlee însă, va fi o surpriză plăcută pentru publicul românesc.