ACUM:
1.00
Notturno
produs de BBC, preluat prin Uniunea Europeană de Radio
Urmează: 7.00 Musica viva Matinalul altfel marca Radio România Muzical.
Apoi: 9.55 Promo Informații despre evenimentele Radio România Muzical și ale partenerilor noștri.

Arhivă : Interviuri Înapoi

De vorbă cu ...

Bookmark and Share
Publicat: luni, 7 Martie 2011 , ora 15.48

După cum deja știți, Luminița Arvunescu s-a aflat la acest sfârșit de săptămână, mai exact în data de 5 martie 2011, la New York, de unde a comentat în direct spectacolul Armida de Gioacchino Rossini, unde cap de afiș erau soprana Renée Fleming și tenorul Lawrence Brownlee. Dirijor, Riccardo Frizza.

În continuare puteți citi trei interviuri realizate cu cei trei artiști menționați mai sus.


...cu soprana Renée Fleming

«Armida» este un unul dintre rolurile de mare virtuozitate, eroice, scrise de Rossini pentru Colbran, pentru o soprană ce are o țesătură foarte joasă, dar este în același timp o partitură foarte fluidă. Ceea ce este amuzant este însuși personajul. Adică noi sopranele, ne petrecem cea mai mare parte a carierei interpretând victime candide și inocente, persoane de bună credință și este așa distractiv să interpretezi la un moment dat și o vrăjitoare care vrea să se răzbune pe bărbați. Opera lui Rossini este cea de-a doua versiune muzicală cu același subiect. Händel a compus și el o variantă foarte frumoasă. De fapt, personajul Armidei a fascinat și alți compozitori și cred că el este reluat în alte cel puțin cinci variante, printre care și una de Gluck. Armida exercită, deci, o fascinație infinită mai ales asupra bărbaților. Ce poate fi atât de înspăimântător la o femeie puternică și seducătoare? Bărbaților cred că le este teamă de seducție și de femei capabile de emoții extreme.


Varianta lui Rossini este diferită și pentru că este scrisă pentru o soprană, șase tenori și doi bași, atât.

Da, într-adevăr! A fost grozav să fiu singura femeie de pe scenă, eu am cele mai frumoase rochii... Apoi, alt aspect interesant este acela că toți tenorii sunt diferiți. Au cu toții timbre și stiluri diferite, așa că putem vorbi de un fel de «expoziție» a tenorilor. Este unul dintre motivele pentru care această operă este așa de rar pusă în scenă. Este aproape imposibil să aduni șase tenori la un loc. Este nevoie de o instituție de anvergura Operei Metropolitane ca să poate fi pus în scenă așa un proiect.


Ați interpretat acest rol acum 16 ani la Festivalul «Rossini» de la Pesaro și a funcționat ca o rampă de lansare. Ce efect a avut asupra carierei dumneavoastră?

Consider acel moment unul de cotitură pentru cariera mea din Europa. Era în ’93, de altfel, s-a și înregistrat acel spectacol live, ceea ce a fost cu adevărat palpitant pentru mine. Cariera mea se afla abia la începuturi. Mai cântasem la Glyndebourn și la Opera Regală Covent Garden din Londra, însă reprezentația de la Pesaro a avut cel mai mare succes. Asta și pentru că acest rol este într-un stil belcanto tipic lui Rossini, iar pentru mine personal, în Armida, Rossini a atins apogeul belcantoului. Pentru arta cântului, nu există nimic mai provocator decât a cânta belcanto. Ceea ce nu se știe despre mine este că și eu am totalizat nouă roluri de belcanto, deși nu pentru astea sunt celebră. Însă aceste roluri m-au învățat să cânt: Mozart și belcanto-ul constituie pentru mine «sala de antrenament» în ceea ce privește cântatul. Și chiar am avut multe de învățat.


Practic, am aflat că ați abordat acest rol pe nepregătite, cineva a anulat contractul și v-au sunat cu trei luni înainte…

Asta este într-un fel povestea vieții mele din această perioadă. Foarte multe oportunități ivite pe ultima sută de metri, foarte multe înregistrări făcute în ultimul minut, foarte multe riscuri asumate, dar așa se întâmplă la începutul oricărei cariere.


Iată un sfat pentru tinerii soliști. Fiți pregătiți căci nu se știe niciodată când poate apărea o oportunitate…

Exact și apoi trebuie să ai și curajul să o faci.



...cu tenorul Lawrence Brownlee


Acest interviu va fi difuzat în cadrul primei transmisiuni directe realizate de Radio România Muzical direct de la Metropolitan State Opera chiar din New York, deci este o premieră atât pentru instituția noastră, cât și pentru ascultătorii noștri. De aceea, v-aș ruga să ne prezentați în câteva cuvinte spectacolul Armida.

Armida este o îmbinare minunată de dramatism, intensitate vocală și putere. Renée  Fleming este o parteneră minunată, o cântăreață minunată, am învățat enorm de multe numai stând alături de ea pe scenă. Nu făcusem cunoștință înaintea montării spectacolului Armida, anul trecut. Însă de atunci am devenit prieteni foarte buni. Este o persoană de la care am învățat foarte multe: de la expresivitatea ei și modul în care se mișcă pe scenă, până la maniera ei de a colora frazele muzicale. Este o profesionistă absolută și este o onoare pentru mine să mă aflu pe aceeași scenă cu ea. De fapt, mulți dintre artiștii care fac parte din distribuția Armidei îmi sunt prieteni.

Ca spectacol, Armida reprezintă un adevărat tur de forță, există șase roluri pentru tenori, dintre care cinci sunt chiar substanțiale. Iar noi  suntem foarte diferiți. Toți încercăm însă să dăm ce avem mai bun. Îl avem pe Antonino Siragusa, care ni s-a alăturat anul acesta înlocuindu-l pe José Emmanuel Zapata, care a avut  angajamente ce l-au împiedicat să rămână alături de noi, pe John Osborn, care la rândul lui face o treabă excepțională, pe Barry Banks și pe Kobie van Rensburg. Chiar și în rolurile mai mici, avem niște contribuții extrem de importante. Și mai avem un dirijor minunat în Ricardo Frizza.

Cât o privește pe Mary Zimmerman, cea care a pus în scenă spectacolul, pot spune că a constituit o plăcere enormă să lucrăm cu ea, pentru că ne-a oferit un cadru optim de lucru. Pentru mine a fost o experiență minunată și pot spune că în urma celor cinci reprezentații date până acum, am ajuns să cresc personajul pe care îl interpretez,  Rinaldo. Simt că am aflat mai multe despre el, m-am acomodat acum cu rolul. Renée  și cu mine putem spune că am găsit acel „sweet spot” al personajelor - ca să ne folosim de o expresie americană; încercăm să facem ca aceste  personaje să fie credibile, în așa fel încât cei care ne urmăresc să poată relaționa cu ele. Mie, personal, îmi face mare plăcere să cânt  în Armida și sper ca ascultătorilor din România să le placă acest spectacol la fel de mult cum ne place nouă tuturor să îi dăm viață.


Armida este una dintre operele „seria” compuse de Rossini. Cum ați putea-o descrie din punctul dumneavoastră de vedere?

Dintre toate operele lui Rossini, publicul e  familiar în mod special cu trei dintre ele: în frunte situându-se, fără îndoială, Bărbierul din Sevilla, urmată de Cenușăreasa și de Italianca în Alger. Opere cu subiecte ușoare, amuzante, vii, jucăușe, care conțin, de asemenea, pasaje de virtuozitate, dar în fraze melodice care pot fi ușor reținute. Și în Armida se poate spune că Rossini s-a furat pe el însuși – pentru că  veți auzi în anumite pasaje același tip de scriitură vocală. În drame însă este nevoie de o adâncime vocală mai mare. Trebuie să te capacitezi mai mult, trebuie să adaugi mai mult lirism. Să nu uităm că aceste personaje sunt serioase, deci trebuie să fii capabil să exprimi durere, agonie, furie, acele setimente trebuie să transpară.

Cred că Rossini reușește foarte bine și în opera seria. Se poate vedea că pe măsură ce îmbătrânește, devine tot mai înțelept. Acest lucru se poate vedea și în Armida. Da sigur, și în această operă ai coloratură, ai artificiile vocale binecunoscute, dar pe de altă parte, există și nuanțe care prevestesc venirea lui Verdi, a Curentului Verist, cel mai bine reprezentat de Puccini. Rossini însă rămâne cu siguranță un mestru al belcantoului  italian. Iar în Armida, mai ales în partitura protagonistei se poate vedea foarte bine acest lucru.


Cum ați putea descrie colaborarea directă pe care ați avut-o cu regizoarea Mary Zimmerman?

Am început prin conversații îndelungate cu privire la identitatea exactă a personajului meu, Rinaldo. Am stabilit că este un personaj care se luptă cu sine, că are conflicte interioare, că este divizat între iubire și datorie. O iubește pe Armida, dar are datoria de a lupta pentru patria sa. Astfel că, pentru a face din Rinaldo un personaj credibil, real,  în a cărui sensibilitate există mai multe nuanțe (nu este doar foarte fericit sau foarte trist, ci are multe alte emoții cuprinse între aceste două stări), Rinaldo trebuie portretizat în așa fel încât  să se creeze o legătură între el și public.

Da, este un personaj complex, aflat sub puterea vrăjitoarei Armida, dar trebuie observat cum crește odată cu drama, și în funcție de multe alte coordonate care pot să îl afecteze. Așa că Mary Zimmerman mi-a spus: „Nu vreau un joc specific operei în general (există oameni care fac aceleași lucruri în toate rolurile), vreau un personaj cu care un om normal ar putea relaționa: aș vrea să ai un joc subtil, natural, dar realist.”. Și în acest an, când am revenit la Rinaldo, simt că pot fi mai relaxat, mai natural și să arăt oamenilor mai bine acea luptă reală dintre iubire și datoria impusă de onoare.


Dar din punct de vedere muzical, de ce anume a fost nevoie pentru a oferi o variantă convingătoare personajului dumneavoastră?

Trebuie să spun de la bun început că secretul constă în dozare. În sensul că la sfârșitul operei trebuie să fii la fel de proaspăt ca la început. De asemenea, la început nu ai timp să te „încălzești”, să îți intri în ritm: și deci trebuie să intri gata pregătit.  Paritura reclamă o voce de mare întindere, acoperind o gamă largă de registre. Are pasaje foarte joase pentru un tenor, dar și unele foarte înalte. În primul duet pe care trebuie să îl cânt cu Armida, trebuie să intonez un do foarte jos pentru un tenor. Peste două măsuri am de atacat un re acut care nu trebuie sub nicio formă să fie răcnit!

Deci trebuie încă din primul act să fii pregătit, dar să îți dozezi energia în așa fel încât să poți cânta la fel și în actul al III-lea, care constituie partea cea mai importantă pentru Rinaldo. Acolo, în actul al III-lea, există un trio, care pentru Rinaldo este ca o arie, un trio între Rinaldo, Ubaldo și Carlo: este unul dintre momentele cele mai cunoscute din întreaga operă, după aria Armidei din actul al II-lea; și trebuie să-ți sune vocea  proaspătă, spontană și plină de acuratețe. De aceea trebuie să îmi dozez forțele în așa fel încât să nu dau mai mult în unele locuri decât în altele și să ofer un trio convingător în actul al III-lea alături de colegii mei.


Ne-ați vorbit deja despre colaborarea cu Renée  Fleming; cum ați putea însă descrie relația pe care o aveți cu ceilalți cinci tenori din distribuție?

În afara scenei suntem toți foarte buni prieteni; iar pe scenă, nici  nu ai senzația că „muncești”, când ești alături de oameni cu care te înțelegi atât de bine.  Știu că lumea se gândește că a avea atâția tenori pe scenă poate deveni periculos. Eu nu văd lucrurile așa: căci nu există competiție sau rivalitate între noi. Suntem toți buni prieteni și ne respectăm foarte mult unii pe alții, ceea ce ușurează mult lucrurile. Pe scenă chiar putem investi ce avem mai bun în personajele noastre, chiar putem să îndrăznim mult în interpretările noastre pentru că știm că putem avea încredere în persoana de lângă noi.

Am atins un nivel de responsabilitate și de asumare atât de înalt, încât aproape că avem pretenții unii de la alții, conversații în care orgoliile nu sunt însă implicate. Au existat atât anul acesta, cât și anul trecut momente în care Barry și cu mine, care suntem prieteni foarte buni, am stat de vorbă și ne-am întrebat: „Ce pot face eu pentru tine în momentul acesta, în așa fel încât pasajul acesta să-ți iasă mai bine?”. La fel face și el pentru mine: „Ăsta e momentul tău” spune „iar noi suntem în plan secund, dar dacă ai nevoie ca eu să fac ceva anume, o voi face, ca să fim siguri că Rinaldo va fi „eficient””.

Cu toții avem acest tip de comunicare: și nimeni nu încearcă să strălucească de unul singur. Cu toții dăm viață unor roluri scrise de Rossini și dacă Rinaldo deține o importanță mai mare în cursul acțiunii, aceasta nu înseamnă că eu îmi doresc să fiu mai important decât colegii mei. Eu doar interpretez rolul lui Rinaldo. Așa că, din nou: ne înțelegem foarte bine pe scenă, pentru că vrem să ne ajutăm unii pe alții, atmosfera de lucru e minunată și nu e nimic mai frumos decât să ai pe scenă parteneri cu care chiar te înțelegi bine.


Dacă tot ne aflăm la capitolul „colaborări”, spuneți-ne cum v-ați înțeles cu dirijorul Ricardo Frizza.

Împreună cu Ricardo Frizza am mai făcut și alte spectacole. Singurele două persoane pe care nu le cunoșteam la începutul montării acestui spectacol erau regizoarea și Renée  Fleming. După ce le-am cunoscut și pe ele, am devenit cu toții buni prieteni și colegi.

Frizza înțelege cu adevărat stilul belcantoului italian. Bineînțeles, doar e italian! Dar se apropie de partitură și într-un mod foarte inteligent. Are un respect enorm pentru muzică; și totuși  nu este nici un dirijor care încearcă să controleze totul. În plus,dorește să lucreze cu fiecare cântăreț, pentru a-l ajuta să își valorifice forța, aspect pe care îl consider important. Căci atunci când noi primim acea senzație de la dirijor că suntem importanți, și dorim să dăm ceea ce avem mai bun în noi. Eu și cu Frizza ne-am înțeles excelent și sper că vom lucra la multe proiecte pe viitor, pentru că este foarte ușor de lucrat cu el.


Dificultățile rolului


Rinaldo este un rol foarte greu, după cum ați spus și dumneavoastră, trebuie să acoperiți trei octave până la un re acut. A fost Rinaldo cel mai greu rol căruia a trebuit să îi dați viață și dacă nu, care a fost acesta?

Unul dintre cele mai grele roluri a fost probabil Arturo din I Puritani. Este un rol destul de solicitant, care trebuie susținut de-a lungul întregului spectacol. Există acea arie în Actul I, dar nu aceea e partea cea mai grea, există și un trio cu baritonul și cu Regina, care este destul de greu. Și pentru că nu sunt un tenor liric în adevăratul sens al cuvântului (mă încadrez la un lirism mai ușor), de aceea trebuie să mă asigur că îmi exploatez întreaga capacitate vocală pentru a da glas acelui personaj, trebuie să mențin aceeași intensitate de-a lungul întregii seri. Deci, atât din punct de vedere muzical, cât și din punct de vedere dramatic, rolul din I Puritani a fost cel mai greu; și Rinaldo e dificil, există puține momente în care te poți relaxa. Duetul pe care îl am de cântat cu Armida este unul în care muzica trebuie să inunde simțirea, vocile trebuie să se amestece armonios și trebuie să creezi un sunet rotund. Nu este vorba atât de a te impune în fața unei orchestre mari, cum se întâmplă uneori în I Puritani. Dar ambele roluri sunt de personaje pe care îmi place să le încarnez din nou și din nou; cel puțin pe Rinaldo, chiar mi-ar plăcea să îl cânt la nesfârșit, deși Armida nu este o operă pusă în scenă prea des.


Mulți văd în dumneavoastră principalul rival al lui Juan Diego Flóres. Cum comentați această afirmație?

E foarte flatant, eu sunt un mare admirator al lui Juan Diego Flóres. E ciudat, ne aflăm amândoi în New York, nu lucrăm în aceeași instituție, dar suntem prieteni. Nu ne considerăm rivali, din nou,  am foarte mult respect pentru ceea ce face. Ce pot spune este că suntem diferiți, există lucruri pe care el le face și care sunt punctele lui forte și pe care eu nu le fac la fel de bine. Există zone, în care eu mă simt mai stăpân, însă nu există niciun tip de animozitate, numai prietenie și respect. El a spus în multe ocazii, față de mulți alții, chiar și față de mine, că îmi respectă felul de a cânta, lucru pe care eu îl găsesc foarte flatant. Sunt un mare fan al modului în care cântă, în care lucrează și îi urez toate cele bune. Sper ca într-un moment, pe viitor, să putem împărți aceeași scenă în aceeași producție și să lăsăm ceva pentru posteritate. Dacă s-ar ivi ocazia, mi-ar plăcea și aș fi onorat să pot împărți scena cu Juan Diego Flóres.


Secrete profesionale


Cum vă pregătiți pentru aceste pasaje dificile, cum le abordați în așa fel încât să le surmontați?

Am învățat de la profesoara mea, cu mult timp în urmă, că acele pasaje dificile trebuie să le faci să devină o parte din tine, din corpul tău, din vocea ta.  De multe ori, când sunt acasă, mă îndrept către aceste pasaje și încerc să găsesc o metodă să le simplific. Profesoara îmi spunea mereu că trebuie să ai o hartă ca să știi încotro te îndrepți.

Trebuie să identifici aceste pasaje, trebuie să vezi unde stă dificultatea și să îți dai seama cum să treci de ele, fără să le faci să sune diferit din punct de vedere tehnic; trebuie să îl „păcălești” pe ascultător, făcându-l să creadă că ascultă același tip de cânt și, într-un mod sănătos, să ușurezi lucrurile pentru tine. Fie că este vorba de o poziție vocală, o anumită poziție a limbii, o respirație făcută mai devreme. Există multe metode prin care poți masca aceste dificultăți.

Cineva mi-a spus, acum mult timp, că cel mai important lucru este să știi ce faci. A cunoaște bine contextul, te va face un cântăreț mai bun. Ultimul lucru pe care îl faci este să cânți. Așa că uneori când sunt acasă, mă uit peste partitură, căutând toate pasajele care îmi ridică probleme, iar în următoarele două zile, studiind, mă voi concentra în mod deosebit asupra acelor puncte. Dacă pot să rezolv acele lucruri și le pot încorpora în rol, în contextul din care fac parte, asta va îmbunătăți situația mea ca solist vocal.


Cum vă pregătiți în general pentru un spectacol, aveți vreun ritual, vreo superstiție înainte, în timpul sau după reprezentație?

Încerc să tratez fiecare zi de spectacol ca pe o zi normală. Îmi place să dansez salsa, așa că fac asta adesea după reprezentație ca să mă relaxez, uneori merg la dans cu o zi înainte de spectacol, ca să îmi iau gândul de la el. Încerc să nu pun presiuni asupra spectacolului, pentru că uneori oamenii pot reține în ei o tensiune. Nu mănânc aceeași mâncare, nu mă spăl pe mâini de 15 ori înainte, încerc să mă comport normal, relaxat, deoarece am descoperit în ultimii ani că cele mai bune zile ale mele sunt de fapt, zile normale. Încerc să nu pun accentul pe ideea că am spectacol, că este o premieră, că este o nouă producție.

Când urc pe scenă, unul dintre lucrurile pe care le fac întotdeauna este să mă gândesc cum mi-ar spune profesoara mea să cânt, să fac ca acele prime fraze să sune așa cum ei i-ar plăcea să le audă, consult o listă imaginară să mă asigur că fac tot ce trebuie și mă pot simți implicat, pentru că deja sunt în procesul de a cânta cât de eficient posibil. Așa că nu, nu am ritualuri înainte sau după spectacol, doar încerc să fiu relaxat, calm. Poate mă duc să dansez salsa, cu o zi înainte sau după reprezentație numai ca să mă relaxez și să fiu eu însumi. Încerc să fiu pregătit și să nu îmi fac probleme că aș putea uita textul sau melodia sau frazele, nu îmi fac probleme cu privire la mișcarea pe scenă, iar asta mă ajută să mă relaxez în ceea ce privește personajul. Dacă reușesc asta, atunci cântatul vine de la sine.


Ați declarat recent că ați slăbit. Deci salsa e secretul...

Salsa este într-adevăr o pasiune, este o metodă extraordinară de a arde calorii, dar până la urmă este o chestiune de a lua decizia potrivită. Avem o viață în care suntem mereu pe drumuri, călătorind, sfârșim reprezentațiile foarte târziu, la 23.00 sau la miezul nopții, înfometați, apoi mâncăm și dormim; așa că trebuie să îți spui „Asta este investiția pe care vreau să o fac în cariera mea, când sunt mai slab și mai sănătos, mă simt mai bine pe scenă și pot face un spectacol mai bun.”. Să încerci să îți menții un stil de viață sănătos poate reprezenta o luptă pentru noi. Uneori am cu un kilogram mai mult sau mai puțin, dar sunt fericit că am dat jos o greutate însemnată, iar acum sper să pot menține acest lucru și să îmi continuu cariera cu aceeași atitudine și încercând să fiu cât de sănătos pot.


Ce mesaj le transmiteți ascultătorilor din România?

Aș dori să vă urez bun găsit, mă bucur foarte mult că Armida poate fi ascultată pentru prima oară în România în direct de la New York, alături de Renée  Fleming și de mine și alături de minunații mei colegi de aici de la Met. Sper că a fost pe placul dumneavoastră, sper că v-a satisfăcut la nivel artistic. Nouă ne face plăcere să aducem această operă la viață, sperăm ca dumneavoastră să vă fi plăcut la fel de mult. Bun găsit de la New York și sper ca în curând să vin în România într-un concert cu prietenii mei de acolo. Cine știe? 



...dirijorul Riccardo Frizza

De la Brescia la MET


Maestre, sunteți născut în Brescia, un minunat oraș încărcat de acel farmec italian tipic. Acum vă aflați în Statele Unite ale Americii. Cum ați descrie etapa actuală în care vă aflați, viața la New York, în comparație cu cea pe care o aveați în orașul natal?

Am crescut cu mitul american, la televizor erau filme americane, așa că prima oară când am venit la New York, m-am simțit ca și cum aș fi trăit acolo de mult timp. Îmi place aici, îmi plac viața și orașul, oportunitățile pe care ți le oferă. Sunt mereu impresionat când vin din Europa la New York. În același timp, îmi iubesc orașul în care m-am născut, iubesc clădirile istorice din Brescia, clădirile romane și siturile arheologice. Acolo se află rădăcinile mele.


După o parcurgere rapidă a fișei dumneavoastră biografice, am realizat că deși duceți o activitate intensă și în sălile de concert, preferați totuși opera. Puteți explica acest fapt?

Prefer opera pentru că îmi place teatrul. Ca muzician, îmi place să fac teatru prin muzică. Mă simt comfortabil dirijând operă, dar trebuie să dirijez și muzică simfonică deoarece cred că este important pentru un muzician să poată trece de la operă la simfonic, la compozitori romantici spre exemplu. Este important să îți îndrepți atenția către ambele direcții. E adevărat însă, că opera este prima mea dragoste.


Care a fost momentul în care v-ați îndrăgostit de acest gen?

Când mi-am făcut debutul în Parma, în timpul unor festivități menite să îl celebreze pe Verdi, în 2001. Atunci a fost prima dată când dirijam operă, Rigoletto și mă simțeam atât de confortabil și implicat în ea, încât am decis să continuu să dirijez spectacole de operă peste tot în lume.


V-ați făcut debutul la Opera Metropolitană din New York dirijând tot Rigoletto și apoi Il Trovatore. Ce a însemnat pentru dumneavoastră debutul la Met? Să dirijezi una dintre cele mai bune orchestre din lume, cum este cea de la Met, poate fi văzut ca o încoronare a carierei unui dirijor?

Da, a fost o oportunitate fantastică. Primul an la Met a fost excelent, am fost vrăjit de sonoritatea și de capacitatea acestui ansamblu de a cânta atât de bine repertoriul italian, în operele lui Verdi.

Interpreții din această orchestră te pot urmări, indiferent ce dirijezi și transpun totul în muzică. Interpretarea partiturii devine foarte ușoară, când lucrezi cu ei, pentru că te pot urmări perfect și încă de prima oară a existat o atmosferă pozitivă între noi. Ei au încredere în mine, eu am încredere în ei.

Este ceva ce nu se întâmplă cu orchestrele europene. Aici, repertoriul este extrem de bine stăpânit, dar nu ai întotdeauna posibilitatea să direcționezi orchestra încotro îți dorești. Cred că orchestra de la Met este cel mai bun ansamblu orchestral de operă din lume.


Ce înseamnă a dirija „Armida” la MET


Deci este adevărat ce se spune, că orchestra de la Met este un ansamblu care poate cânta chiar și fără dirijor?

Da, cred. Titluri precum “Traviata”, “La Bohème”, “Rigoletto”, apar și de 15 ori într-o stagiune, iar instrumentiștii uneori cunosc partiturile mai bine decât mulți dirijori faimoși din lumea întreagă.


Cum este văzut un spectacol de operă de la pupitrul dirijorului, din fosă?

Este destul de dificil. Astăzi, regizorii folosesc întregul spațiu de pe scenă, așa că uneori cântărețul este foarte departe de fosă. Există momente în care chiar și corul se află foarte departe, ceea ce îngreunează lucrurile. Dar încercăm să ne facem meseria cât mai bine, să ne folosim capacitățile cât mai eficient, să găsim cea mai bună cale de a cânta împreună. De multe ori, partea vizuală trebuie să fie la același nivel cu muzica, așa că dacă nu faci tot ce trebuie,  dacă muzica merge într-o direcție și ce se întâmplă pe scenă în alta, atunci spectacolul nu este complet. Trebuie să existe o simbioză, așa că de aceea este bine ca regizorul și dirijorul să colaboreze pentru a descoperi cele mai bune posibilități pentru spectacol.


Cum ați descrie experiența de a dirija Armida ținând cont de lucurile pe care le-ați enunțat mai devreme?

Armida este o operă foarte dificil de pus în scenă, pentru că drama este foarte greu de explicat publicului. Libretul este foarte complicat. Nu este unul foarte bun, așa că multe lucruri se complică. Stagiunea trecută, înainte de premieră, am încercat să urmărim îndeaproape libretul și cred că este cea mai potrivită formă de a pune în scenă această lucrare. Dacă încerci să faci un concert din Armida, atunci totul se strică, dar dacă drama evoluează în contradicție cu libretul, atunci publicul nu mai înțelege nimic. Structura acestei opere este atipică, nu se aseamănă celorlalte opere ale lui Rossini. Este o opera seria, precum Semiramide, La Donna del Lago sau Tancredi. Nu se aseamănă cu Bărbierul din Sevilla sau Italianca în Alger, care sunt opere buffe, total diferite muzical vorbind.

Structura operei e și mai complicată, pentru că pare o arie cu variațiuni și în patru ore de spectacol, Armida are o singură arie. Cea mai cunoscută, în stilul belcantoului, pe care o cunoaște toată lumea are trei părți: allegro, o parte lentă și Cabaletta. Se întâmplă în Actul I, când moare Gernando, și încolo sunt numai duete, cu mișcări lente, cu triouri, cu teme și variațiuni, așa cum se întâmplă și cu aria Armidei, care de fapt nu este o arie, ci o temă cu variațiuni. E foarte dificil, structura este neobișnuită chiar și pentru public.


Cum ați colaborat pe parcursul reprezentațiilor acestui spectacol cu soliștii, cu Renée Fleming, cu Lawrence Brownlee?

Să lucrez cu Renée Fleming a fost o experiență fantastică, pentru că este o adevărată profesionistă, care pune suflet în ceea ce cântă și până la urmă a fost foarte ușor de lucrat cu ea. Am început prin a pregăti partea muzicală și a lucra ornamentele împreună, în primele zile ale sezonului trecut. Am încercat să găsim o cale să cântăm această muzică într-un stil cât mai apropiat de intențiile lui Rossini. Este atât de flexibilă, răspunde cu atâta afabilitate dacă o rogi să schimbe un anumit element și a fost cu adevărat o experiență fantastică. În altă ordine de idei, Lawrence Brownlee este un tenor excelent, foarte agil, cu o coloratură foarte bună și un artist cu care este de asemenea foarte ușor de lucrat pentru că din punct de vedere vocal, poate face orice îi ceri. Am început cu luni înainte să pregătim variațiile, pentru că partitura este scrisă pentru barito-tenor, adică un tenor capabil să cânte pasaje foarte joase. Așa că am început să lucrăm împreună, să facem ajustări, unde a fost cazul, în așa fel încât să îi fie mai ușor să țintească spre notele mai înalte. Se lucrează foarte bine cu el.


Revenind la propria dumneavoastră experiență de la Met, de ce anume are nevoie un dirijor ca să fie invitat și apoi reinvitat să dirijeze acolo?

Să fii invitat la Met este ceva firesc dacă ai o carieră profesionistă. Dar să fii reinvitat este o dovadă că ai lucrat bine și că ești apreciat de conducerea artistică. Este mai important să fii reinvitat decât invitat prima oară, pentru că astfel se stabilește o colaborare, lucru extrem de important în cariera unui dirijor tânăr.


V-ați făcut prieteni la Met? Cum considerați «team-ul» de la Met în comparație cu cel sau cele de la alte teatre unde ați mai dirijat?

Lucrez cu muzicienii, iar colaborarea cu ei este extraordinară. Există îndrumători fantastici, asistenți de dirijori foarte buni, te ajută mereu să faci totul cât mai bine. Am o părere excelentă despre echipa de la Met. Nu știu însă dacă îi pot numi prieteni. Nu cred că poți amesteca prietenia când e vorba de viața profesională, am prietenii mei în orașul natal. Dar am o relație profesională foarte bună cu toată lumea.


V-ar plăcea la un moment dat să deveniți kapellmeister? Precum Franz-Welser Möst la Viena sau Christian Thielemann la Berlin sau James Levine la Met?

Este o poziție pe care trebuie să o meriți și nu cred că merit deocamdată așa o funcție înaltă. Sigur, este visul oricărui dirijor să aibă propriul său teatru, propria sa orchestră. Aștept o propunere. Dacă este interesantă, sigur că aș accepta.


Pe care dintre marii dirijori îi admirați cel mai mult? Există vreun dirijor pe care îl priviți ca pe un model?

Nu am modele, dar îmi plăcea foarte mult Leonard Bernstein. Când eram student, am crescut urmărindu-l la televizor și ascultându-i toate înregistrările. Îmi plac, de asemenea, dirijorii italieni, precum Riccardo Mutti sau Claudio Abbado. Nu sunt modele, dar mereu consult înregistrările lor, mereu caut să văd ce fac sau cum au făcut când erau tineri. E foarte important să te raportezi la marii dirijori.


Ați lucrat, de-a lungul carierei dumneavoastră cu muzicieni români?

Am colaborat chiar cu Orchestra Radio în 1997 sau 1998 și am dirijat atunci Simfonia a VIII-a de Beethoven, invitat de Maestrul Horia Andreescu. Apoi am revenit în 1999, la Ateneu, unde am dirijat Carmina Burana la pupitrul orchestrei Filarmonicii «George Enescu».  A fost o experiență foarte frumoasă. Am lucrat de asemenea, cu o tânără soprană română, Valentina Farcas la Rigoletto, iar la Dresda, am lucrat Italianca în Alger cu mezzo-soprana Carmen Oprișanu. Există foarte mulți muzicieni talentați din România.


Ce mesaj ați transmite în acest context publicului român, pe care l-ați cunoscut, deci?

Invit publicul român să fie atent la Lawrence Brownlee, deoarece este un extraordinar interpret de partituri rossiniene și este extrem de talentat, o voce foarte bună. Are o agilitate pe care momentan nu o mai are nimeni. De aceea îi sfătuiesc pe români să se concentreze asupra lui Brownlee. Desigur, Renée Fleming este și ea extraordinară, dar este deja faimoasă. Lawrence Brownlee însă, va fi o surpriză plăcută pentru publicul românesc.