ACUM:
1.00
Notturno
produs de BBC, preluat prin Uniunea Europeană de Radio
Urmează: 7.00 Musica viva Matinalul altfel, marca Radio România Muzical.
Apoi: 9.55 Promo Informații despre evenimentele Radio România Muzical și ale partenerilor noștri.

Arhivă : Interviuri Înapoi

Interviu cu violonista Mira Wang

Bookmark and Share
Publicat: marți, 2 Noiembrie 2010 , ora 16.32
Interviul a fost realizat în august 2010, cu ocazia Festivalului de muzică de cameră de la Moritzburg - Germania. Mira Wang este o violonistă chineză, cu o importantă carieră în Statele Unite ale Americii și Germania; este căsătorită cu violoncelistul Jan Vogler și au împreună două fete.


Cântați pe o vioară Stradivarius care i-a aparținut lui Joseph Joachim.

Da, e adevărat. Am fost foarte norocoasă. Am avut un concert la Boston, am cunoscut acolo câteva persoane din public care au participat și la recepția care a urmat concertului. Acum: ceva care seamănă cu o poveste dintr-o carte. La recepție, acești oameni au venit și mi-au spus: "Avem un Stradivarius, am vrea să cânți pe el".


Când a fost asta?

În urmă cu nouă ani. Și au continuat: "Acum trebuie să plecăm, dar dă-ne un telefon". Era și soțul meu, Jan Vogler, acolo; m-am dus la el și i-am spus: știi, oamenii aceștia mi-au oferit un Stradivarius. Iar el mi-a replicat: ai înțeles greșit. Așa că i-am sunat și era totul adevărat, chiar vroiau să-mi dea această vioară.


Dar cum a ajuns vioara în posesia acestei familii?

Instrumentul le-a aparținut de foarte, foarte mulți ani. Sunt o familie protectoare a artelor, au comandat, de exemplu, lui Samuel Barber concertul pentru violoncel și orchestră. Vioara a intrat în posesia lor cu mulți ani în urmă. În actuala generație, capul familiei cântă la vioară ca neprofesionist, el este de fapt neurochirurg, iar vioara i-a fost oferită ca și cadou de nuntă de către familia sa - s-a întâmplat cu mulți ani în urmă. Deci, pe scurt, așa am ajuns să cânt pe această vioară Stradivarius. La început, mi-au spus că mi-o împrumută pentru un an, dar apoi am devenit foarte buni prieteni; nu se mai așteaptă acum să le-o dau înapoi, atâta timp cât voi vrea, voi putea să cânt pe ea, iar ei, să o asculte. Și nu vor nimic în schimb din partea mea, doar plăcerea de a asculta. Am fost deci foarte norocoasă.


Cum este pentru dumneavoastră să cântați pe un Stradivarius ca acesta?

Este o adevărată experiență, visul unei vieți de violonist. Toate viorile Stradivarius au caractere diferite, așa că îți trebuie timp ca să te adaptezi cu ea. Toate instrumentele bune cred că au propriul caracter, ca și oamenii; așa că la început am avut de dus o bătălie cu acest Stradivarius, trebuie să spun asta. Este ca și cum ai călări un cal - de fapt, eu nu știu să călăresc, dar îmi închipui că este același lucru, calul nu face doar ce îi spui, ci vrea să-ți arate ce știe, cine e. Așa e și cu viorile bune, care au propria lor personalitate; în cele din urmă te obișnuiești cu ele și înveți să scoți ce e mai bun din ele. Însă asta se întâmplă după o lungă perioadă de adaptare, cam un an și jumătate-doi. Și pentru mine a fost un lung proces de învățare.


Cum ați descrie personalitatea viorii dumneavoastră?

A mea sună întunecat, n-aș spune că este o soprană, ci o voce mai gravă și mai întunecată.


Vreau să vă întreb, tocmai pentru că aveți două fete, sunt diferențe în educația copiilor asiatici și europeni sau americani? Poate că asiaticii sunt avantajați, pentru că sunt mai determinați să construiască ceva... Este adevărat?

Da, eu văd ambele părți ale întregului.Vorbesc acum mai mult despre China, pentru că vin de acolo, și văd în China că își urmează tradiția de a-i educa pe copii de timpuriu, îi pun să citească multe cărți, să învețe matematică la un nivel foarte înalt, deși ei sunt încă foarte mici. Este foarte bine într-un fel să fie așa, însă, de pe altă parte, când ai o viață atât de organizată de la 4 ani, nu mai știi ce înseamnă libertatea care rimează cu fantezia, iar fantezia nu vine din prea multă organizare. Așa că într-un fel, împotriva mea însămi, pentru că și mie îmi place disciplina, aș spune că prea multă disciplină nu e bună.

Copiii trebuie să aibă timp să se joace, să aibă libertatea aceasta și deseori în China văd copii care trăiesc mai mult poveștile din cărțile pe care le citesc, nu mai au timp să-și trăiască propria copilărie, nu mai au libertatea să-și spună: acum ies afară să mă joc cu nisip și să-mi fac propria armată sau propriul castel. Nu mai este timp pentru asta. Totuși, nu există sistem perfect și peste tot în lume se încearcă să se caute soluții. Este important ca fiecare individ să-și găsească propriul echilibru: pentru mine este important să existe disciplină, și în același timp, să nu fie omorâtă fantezia.


Cum ați descrie spiritul festivalului de la Moritzburg?

Cred că spiritul vine din leadership. Desigur, sunt muzicieni minunați care vin, așa cum se întâmplă și în cadrul altor festivaluri, însă ei ajung să se cunoască foarte bine, să cânte muzica și să schimbe idei despre ea. Și asta creează o atmosferă pozitivă; aici nu este loc de egocentrism, fiecare are dreptul la propriile idei și mod de înțelegere a muzicii, pe care le împărtășește cu toți. Nu este loc de "Am venit să cânt aici, să vă demonstrez ce pot", ci de "Astea sunt ideile mele, voi ce credeți despre asta?". De fapt asta înseamnă muzică de cameră, pentru că nu este vorba despre o singură persoană, ci despre mai multe, altfel, cel atoateștiutor ar trebui să meargă să predea la școală.


Vă ajutați soțul în organizarea acestui festival?

Nu, dar comunicăm foarte bine. El face de fapt atât de multe: și cântă și are în grijă două festivaluri. Deseori are nevoie de feed-back; știe foarte bine ce are de făcut, dar pe de altă parte este foarte deschis. Nu vreau să mă implic foarte mult, pentru că știu că este treaba lui; știu ce zic alte femei - că sunt șeful din spatele scenei, dar în cazul meu nu este deloc așa și nici nu-mi doresc asta.


Cântați și solo, dar și muzică de cameră. Ce vă place mai mult? Sau sunt complementare?

Clar sunt complementare. Sunt două animale diferite: când cânți solo și este pe cont propriu, ești responsabil pentru tine însuți. Stai acasă și studiezi apoi te duci să repeți și cu orchestra și dirijorul. Însă când cânți muzică de cameră, chiar dacă ai ideile foarte clar trasate, când te întâlnești cu ceilalți parteneri ideile îți pot fi date peste cap imediat; deci trebuie să fii foarte flexibil, să absorbi noi idei.


Este festivalul de aici asemănător cu o vacanță?

Cred că este viața perfectă pentru un muzician, deși muncim destul de mult. Stăm într-un loc minunat și tot ce trebuie să facem este să ne gândim la muzică. În viața reală, sunt atâtea alte lucruri de care să avem grijă, așa că atenția poate fi ușor distrasă, dar aici chiar este un loc ideal pentru un muzician.


Interviu realizat de Cristina Comandașu