ACUM:
13.05
Polifonii
Baroc, clasic, romantic, coral, creație și interpretare românească - înlănțuite inedit într-o nouă emisiune.
Urmează: 15.25 Promo Informații despre evenimentele Radio România Muzical și ale partenerilor noștri.
Apoi: 15.29 Promo RRM Detalii despre cele mai interesante emisiuni ale zilei.

Arhivă : Interviuri Înapoi

Valentin Timaru la 70 de ani

Bookmark and Share
Publicat: marți, 19 Octombrie 2010 , ora 12.18

Compozitorul Valentin Timaru, născut în data de 16 octombrie 1940 la Sibiu, și-a sărbătorit săptămâna trecută vârsta de 70 de ani.

Muzicianul român a absolvit cursurile Academiei de Muzică “Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca și ale Universității Naționale de Muzică din București, având pe plan compoziționali doi reputați mentori: Sigismund Toduță și Anatol Vieru. Doctor în muzicologie în 1982, asistent, lector și din 1990 profesor la Academia de Muzică “Gheorghe Dima din Cluj-Napoca, Valentin Timaru a îmbinat mereu calitatea de compozitor cu cea de pedagog și de muzicolog.

Am fost curioși să aflăm chiar de la domnia sa, o personalitate muzicală extrem de apreciată, cu ce gânduri întâmpină vârsta rotundă pe care tocmai a împlinit-o, dar și care sunt opiniile sale despre propria creație și despre fenomenul muzical românesc în general.


La mulți ani! Ați împlinit 70 de ani, o vârstă care încununează o viață dedicată în întregime muzicii. În ce stare de spirit vă găsește acest moment?

Este greu de răspuns. Starea mea de spirit este una de inconștiență, adică mă simt ca la 20 de ani (râde). În ultimă instanță, cum au spus marii înțelepți, vârsta este cea pe care simți că o ai și nu cea care se măsoară după filele calendarului sau după certificatul de naștere. Oricum, dacă aș fi fost de genul feminin poate că aș fi cerut o anumită discreție, o anumită pudoare din partea dumneavoastră, dar cum bărbații se laudă în general cu vârsta lor matusalemică îmi dau seama că în această situație sunt chiar un începător față de octogenari, nonagenari etc.


Ați studiat cu Anatol Vieru și Sigismund Toduță, doi autori și totodată profesori care au avut un rol extrem de important în dezvoltarea școlii românești de compoziție. Ce simțiți că le datorați fiecăruia în parte atât din punct de vedere profesional, cât și uman?

Cu Sigismund Toduță am studiat în două etape. În prima dintre ele eram student la zi la secția de pedagogie de la Cluj-Napoca, unde timp de doi ani am frecventat clasa lui de compoziție. Într-o primă fază nu m-am înțeles prea bine cu maestrul și atunci mi-am urmat o repartiție la Școala generală din Buftea, de unde automat a trebuit să-mi continui studiile în compoziție la București. În acea primă fază cu Toduță nu i-am înțeles exigența, pentru că nu eram suficient de maturizat.

Ajungând la București, unde era o cu totul altă atmosferă, m-am înțeles în schimb admirabil cu Anatol Vieru, care era nu doar compozitorul pe care îl știm, ci și un pedagog desăvârșit. S-a manifestat cu o căldură, aș spune fraternă, pentru că eram relativ apropiați ca vârstă și am comunicat admirabil. De la Anatol Vieru am câștigat curajul de a scrie pentru formații mari, pentru orchestră. Venind de la Toduță, eram puțin crispat într-un anume cameralism miniaturalist, ca să spun așa.

La întoarcerea mea în Cluj-Napoca, după patru ani de școală generală și liceu pedagogic la Buftea m-am reîntâlnit cu Toduță pe alți parametri și, cum era o natură foarte voioasă, și-a manifestat imediat bucuria că m-am reîntors. Mi-a spus “Domnule coleg, în cinstea întoarcerii fiului risipitor, am să tai vițelul cel gras”. Și vă spun sincer că l-a tăiat (râde). Așadar, ultimii doi ani pe care i-am făcut la Cluj au reprezentat pentru mine o încununare a experienței câștigate la clasa Vieru.

Când mi-am susținut teza de doctorat, sub îndrumarea maestrului Romeo Ghircoiașiu am avut plăcerea să-i am pe amândoi mentorii mei în ale compoziției ca membri recenzenți în comisie. Îmi aduc aminte că am și spus că sunt foarte fericit că debutez în acest înalt titlu academic de sorginte muzicologică girat de cei doi maeștri care m-au făcut compozitor.


În ansamblul creației dumneavoastră predomină lucrările vocale și mai ales cele dedicate copiilor. Se poate vorbi despre o anumită afinitate pentru vocea umană, dar și pentru repertoriul dedicat copiilor?

Vocea umană este etalonul perfecțiunii, pentru că toate instrumentele, oricât ar fi de evoluate ca și tehnică de exprimare, sunt totuși o copie a vocii, sau mai bine spus, o prelungire a vocii. Am simțit o apropiere firească, naturală față de voce, pentru că vocea se exprimă direct, vocea este parte din tine. Între tine și instrument există totuși un perete despărțitor pe care trebuie să-l treci, pe când prin voce te găsești direct în fața expresiei muzicale.

Ați amintit de vocile de copii. Sigur că în acei patru ani în care am fost profesor la Buftea am scris cântece pentru copiii cărora le predam. Îmi amintesc că cei din clasa I mă trăgeau de mânecă și mă întrebau: “Când mai vii pe la noi să cântăm?”. Eram foarte mulțumit că aveam un astfel de dialog. Din cele zece – cincisprezece cântece pe care le scriam, patru sau cinci erau iubite de copii. Pe celelalte le-am aruncat, pentru că primul criteriu atunci când scrii pentru copii este ca piesa să le placă, să fie pe înțelesul lor, să aibă un impact asupra lor. Noi greșim foarte mult când scriem cântece lente pentru copii, fiindcă aceștia sunt prin excelență dinamici, alerți.

O altă greșeală, chiar bazaconie aș spune, este să scrii un cântec de leagăn pentru cor de copii. Cântecul de leagăn nu face parte din repertoriul copiilor. Sunt o sumedenie de lucruri pe care le-am învățat atunci când eram profesor și îmi aduc aminte și astăzi de foștii mei elevi, care acum sunt aproape în prag de pensie. Mă gândesc cu o anumită nostalgie, acum când cineva îmi spune “La mulți ani” că ar trebui să răspund: “Mulți ani au fost. Nu știu câți au mai rămas.”


Ați apelat și la resursele folclorice în creația dumneavoastră, dar și la poezie. Ce elemente ați preferat să speculați din folclor și ce poeți v-au inspirat cu precădere?

Cel mai mare poet care m-a inspirat în mod deosebit este folclorul. Am scris foarte mult pe poezie populară, mai ales cea adunată în antologii care beneficiau de puțină ajustare din partea poeților. De pildă, antologia de poezie populară editată de Lucian Blaga mi-a fost tot timpul aproape pentru că acolo se simte și condeiul marelui poet.

Dintre poeți, m-au inspirat bineînțeles Arghezi, Blaga, Eminescu... mărturisesc că mi-a fost greu să scriu pe Eminescu, dar până la urmă am găsit soluția. Mi-a fost foarte greu să scriu pe versurile lui Coșbuc, de asemenea. Sunt poeți care se lasă foarte greu "așezați” în muzică. Eminescu este prea muzical în sine ca să-ți permiți să mai supralicitezi cu o muzică deasupra lui – asta este greutatea. Cel mai aproape m-am simțit de Arghezi, pentru că este într-un fel, puțin colțuros și asta permite muzicii să “muște” expresia.


Ce loc ocupă dimensiunea religioasă în creația dumneavoastră?

Religia este o dimensiune fundamentală. În perioada când nu se putea folosi text, utilizam mereu în muzicile mele instrumentale idei de coral care aduceau categoric aminte de atmosfera de biserică. După 1990, am fost solicitat să scriu diverse lucrări mai mici cu tematică religioasă și, până la urmă, în entuziasmul anilor ‘90 – ‘92 am început să scriu o liturghie. Această lucrare a făcut mai mulți pași – în primă fază a fost pentru cor mixt și câteva instrumente de culoare de percuție, în special clopote. În forma sa concentrată am așezat-o pe imnologia și răspunsurile unei liturghii oficiu public și la un moment dat m-am încumetat să fac din ea o liturghie solemnă, în gen oratoriu sau gen missă occidentală, în formulă însă de rit oriental. Este așadar o missă de rit oriental, însă gândită cu cor, orchestră și soliști. Am avut și mulțumirea de a vedea că această muzică se cântă, cel puțin la Cluj. În două biserici de aici se cântă permanent ca liturghie, în forma sa concentrată, ca răspunsuri pentru oficiul de cult.


Printre lucrările dumneavoastră mai recente se numără și două scenice. Cât de mult vă atrag genurile destinate spațiului scenic?

Mult mai ușor te adresezi formațiilor camerale, pentru că sorții ca muzica ta să nu rămână moartă pe un petec de hârtie sunt mai mari. Mult mai ușor găsești  4-5-6 interpreți să-ți realizeze lucrarea, decât o uzină interpretativă, cum este opera – gândiți-vă – cor, orchestră, balet – de unde atâția oameni? În afară de asta, instituțiile de spectacol sunt relativ refractare la repertoriul nou, mai ales acum, când nu mai există acea “obligație de serviciu” de a promova muzica autohtonă.

Instituțiile noastre de spectacol se ascund după Mozart, Ceaikovski, după Puccini și noi suntem doar oaspeții nedoriți la masa bogaților. Cu toate acestea am avut șansa să cunosc oameni de scenă deosebiți. Opera “Lorelei” am scris-o pistonat de prietenul și colegul meu Alexandru Fărcaș, fost rector al Academiei de Muzică din Cluj-Napoca și director al Operei Române. El mi-a comandat acest proiect, o operă pentru tineri – el fiind la acea vreme titularul Catedrei de Regie de Teatru Muzical. Mi-a montat-o, mi-a realizat-o și pot spune că am avut mari satisfacții în urma colaborării cu maestrul Alexandru Fărcaș.

Mai târziu, m-am întâlnit cu o coregrafă de excepție, Livia Gună, fostă prim-balerină a Operei Române, în prezent profesoară la Academia de Muzică “Gheorghe Dima”, în cadrul Catedrei de artă scenică. Mi-a dat un libret pe o idee de Rebreanu, după romanul “Ciuleandra” și... am scris baletul. Spre bucuria mea este a doua stagiune când lucrarea rezistă în repertoriul Operei Române din Cluj-Napoca.


Sunteți nu doar un compozitor important, ci și un profesor respectat și apreciat. Cum v-ați simțit și vă simțiți în ipostază pedagogică?

(Oftează) Ce să vă spun, ați văzut că am oftat, pentru că fiecare nouă generație are propria personalitate și, la un moment dat, mă simt surprins când observ că nu înțeleg elemente sau ticuri ale diferitelor generații. Atunci când se întâmplă asta îmi fac un rechizitoriu intern și mă întreb – oare mai este locul tău la catedră? Fiecare generație își cere dreptul său la existență și noi nu înțelegem acest lucru întotdeauna. Cel puțin din punctul meu de vedere, în mine există mereu această întrebare – oare mai pot să rămân la catedră? În general studenții mi-au răspuns pozitiv și încă simt că au nevoie de ceea ce le comunic. Vă spun sincer că în momentul în care voi simți că ceea ce spun eu nu-i mai interesează, atunci mă voi pensiona, pentru că este timpul să lăsăm locul celor care ne urmează.


O a treia dimensiune a activității dumneavoastră muzicale s-a desfășurat pe terenul teoretic. Vi s-au publicat până acum mai multe volume de analiză și estetică muzicală. Parcurgându-le, cititorul poate remarca atitudinea reflexivă și aproape filozofică în interpretarea fenomenului muzical. Cum considerați că se prezintă în acest moment muzicologia românească? Putem vorbi despre o școală națională în muzicologie, așa cum vorbim, de exemplu, în compoziție?

Vă mărturisesc că această întrebare este cea mai grea, pentru că eu am trăit o perioadă de tranzit în formarea noului val al muzicologiei românești. Marea majoritate a muzicologilor noștri s-au axat pe dimensiunea istorică – istoricizantă, deci în general erau profesori de istoria muzicii. Mare parte dintre ei făceau arhivistică și o sumedenie de lucruri pe care le-aș numi mai degrabă neutre. Exista și o muzicologie pe care o făceau în general compozitorii, muzicologia fundamentală, de substanță, tehnicistă etc. În acest domeniu, foarte puțini muzicologi de profesie s-au aventurat.

Fostul meu profesor, Sigismund Toduță, spunea că “dintr-un compozitor ratat se poate naște un muzicolog bun”. Mărturisesc că acest gând nu era deloc onorant pentru un muzicolog și a fost foarte rapid contrazis de realizările de excepție ale unui Octavian Lazăr Cosma, de exemplu, a cărui carte “Simfonismul enescian” este un volum de căpătâi. La vremea tinereții mele am citit-o cu mare interes, pentru că în sfârșit se născuse un muzicolog necompozitor, dar care stăpânea foarte bine tot registrul muzicologiei de substanță, fundamentale.

Un alt muzicolog despre care târziu am aflat că este și un reputat compozitor este prietenul meu Gheorghe Firca. El apăruse inițial ca muzicolog, așa l-am cunoscut, pentru ca după aceea să-i aud și lucrările corale-simfonice care s-au cântat în ultimii ani la Cluj și este o voce inclusiv în compoziție. Mai este și Clemansa Firca, un muzicolog foarte exigent. Vorbesc aici despre muzicologi care nu au fost în același timp și compozitori, pentru că în zona în care compozitorii au făcut și muzicologie există desigur Pascal Bentoiu, există cercetările fundamentale ale lui Ștefan Niculescu. După Gheorghe și Clemansa Firca există o generație imediat următoare de muzicologi de mare anvergură, dintre care îi enumăr pe Alexandru Leahu, Traian Mârza... nu-i pot înșira pe toți, sunt mulți. Ceea ce am dorit să punctez este că eu fac această deosebire între muzicologul de vocație și muzicologul de incidență. Pe compozitor îl văd muzicolog de incidență, de exemplu. Prin muzicolog de vocație înțeleg specialistul care are o vocație, o pasiune în a face cercetare și aici avem oameni admirabili, inclusiv în tânăra generație.


Și cum sunteți în primul rând compozitor, voi încheia cu o întrebare pentru compozitorul Valentin Timaru. Cum vedeți evoluția compoziției românești, judecând după situația prezentă?

Vă mărturisesc sincer că la problema asta nu m-am gândit niciodată. Există tot felul de dezbateri, de genul – cine este mai catolic decât Papa, cine este mai avangardist. Aceste discuții mi se par aride și lipsite de viziune și perspectivă. În momentul de față trebuie să ne gândim că avem șansa de a putea să ne exprimăm liber, fără cenzura sau acordul Comisiilor simfonice de la Uniune, așa cum se întâmpla în perioada comunistă. Acesta este un lucru foarte important. Pe de altă parte, nu înțeleg de ce unii confrați de breaslă pun în dezbatere unele lucruri aride. De exemplu, s-a inițiat în subsidiar un atac nemeritat la adresa lui George Enescu. Nu-ți place George Enescu – lasă-l în veșnicia lui. Te consideri altfel – fă altfel, timpul va decide cine are dreptate sau nu. Acest tip de discuții denotă pe undeva un complex și o criză de identitate. Acesta este punctul meu de vedere.

Interviu realizat de Ioana Marghita