ACUM:
13.05
Polifonii
Baroc, clasic, romantic, coral, creație și interpretare românească - înlănțuite inedit într-o nouă emisiune.
Urmează: 15.25 Promo Informații despre evenimentele Radio România Muzical și ale partenerilor noștri.
Apoi: 15.29 Promo RRM Detalii despre cele mai interesante emisiuni ale zilei.

Arhivă : Interviuri Înapoi

Între muzică și magie

Bookmark and Share
Publicat: joi, 16 Septembrie 2010 , ora 16.22
În 26 septembrie 2010, pianistul britanic Sam Haywood revine la București în cadrul campaniei „Cruciada culturii”, inițiată de Agenția de Vise. La Ateneul Român, potrivit organizatorilor, va interpreta un program ce cuprinde Barcarola op. 65 nr. 6 în sol minor de Charles Valentin Alkan, Barcarola op. 60 în Fa diez major, Balada nr. 2 op. 38 în Fa major, Balada nr. 4 op. 52 în fa minor, Scherzo op. 31 nr. 2 în si bemol minor, Scherzo nr.1 în si minor op.20, Nocturna op. 27 nr. 2 în Re bemol major și Poloneza op. 53 nr. 6 în La bemol major de Frédéric Chopin și Nocturna nr.2 în do minor de John Field, precum și Romanța din Concertul nr.1 în mi minor op.11 pentru pian și orchestră de Frédéric Chopin, în aranjamentul pianistului. Înainte de venirea la București, am stat de vorbă cu Sam Haywood despre biografia sa artistică și despre lucrările pe care urmează să le interpreteze la Ateneul Român.


Publicul român v-a cunoscut în luna mai a acestui an, în ipostaza de partener de recital al lui Joshua Bell. Cum a fost pentru dumneavoastră această experiență, a călătoriei muzicale pe mapamond alături de violonistul american?

A fost o experiență fantastică, provocatoare, plină de emoție și de satisfacții. Vom mai susține 35 de recitaluri anul viitor, pentru că am lucrat foarte bine împreună și am avut experiențe minunate.


Faptul că vă întoarceți în România mă face să cred că v-ați simțit bine aici, alături de publicul român.

A fost foarte frumos și abia aștept să mă întorc! Reacția publicului a fost minunată, iar după concert am cunoscut câțiva oameni deosebiți, am vizitat centrul vechi al orașului și am luat masa împreună, pe o terasă, în atmosfera caldă a serii din București, mult diferită de cea răcoroasă a Londrei.

În viitorul recital, de la Ateneul Român, din 26 septembrie 2010, veți cânta în mare parte, lucrări de Frédéric Chopin. Când ați descoperit pentru prima dată frumusețea muzicii lui Chopin?

Destul de devreme. Prin intermediul discurilor lui Arthur Rubinstein am ajuns să cunosc muzica lui Chopin. M-am îndrăgostit de ea și mi-a călăuzit întreaga carieră. Chopin vorbește publicului atât de direct, cum nu o mai face niciun alt compozitor. Oricine se poate regăsi în această lume sonoră. Îmi place foarte mult combinația dintre melancolie și speranță din muzica lui Chopin și de aceea îmi e foarte apropiată de inimă.


Când ați simțit că ați înțeles arta lui Chopin în totalitate?

Nu sunt sigur că am reușit. E un proces lung de dezvoltare, ce presupune să fii mereu în preajma muzicii lui. De fiecare dată când cânt o piesă a lui Chopin găsesc ceva nou și cred că așa va fi întotdeauna. Felul în care o vezi se schimbă tot timpul, pe masură ce înaintezi în vârstă și devii mai experimentat. Este o experiență din care ai de câștigat.


Ați avut ocazia extraordinară de a cânta și de a înregistra pe pianul Pleyel care i-a aparținut lui Chopin. Ce a însemnat pentru devenirea dumneavoastră artistică această oportunitate?

Acest instrument, iubit de Chopin, te introduce într-o lume magică. Cântând la el, te simți mai aproape de lumea sonoră a compozitorului, pentru că timbrul acestui pian este foarte diferit de cel al instrumentelor moderne. Te ajută să vezi și să cânți muzica într-un fel diferit. Are un sunet cald, îmbrăcat în aur și argint. E foarte greu de descris, trebuie auzit. E foarte diferit de pianele din zilele noastre.


În ce măsură pianul Steinway de la Ateneul Român va putea reda această lume sonoră chopiniană, dat fiind că este un pian al zilelor noastre, un pian modern?

Pianul Steinway de la Ateneu e un instrument minunat, e foarte ușor de controlat, are o uriașă paletă de culori. Într-un fel cred că e mai simplu să cânți pe un instrument ca Steinway-ul de la Ateneu. Pe Pleyel trebuie să muncești din greu. Cei ce cunosc tehnica de construcție știu că acest pian foarte vechi, de aproximativ 180 de ani, nu are mecanismul eșapamentului dublu, așa încât dacă vrei să apeși din nou clapa, trebuie să aștepți să revină complet la poziția inițială, lucru care nu se întâmplă la pianele moderne. Deci e o senzație diferită sub degete. Din experiența extraordinară de a cânta la Pleyel, am învățat mult despre muzica lui Chopin.


Frumusețea regiunii dumneavoastre natale, Lake District, romantismul acestui ținut, vă inspiră atunci când interpretați lucrările lui Chopin?

Da, mă inspiră indiferent ce muzică interpretez. Este un loc în care mă duc să-mi limpezesc mintea, să revizuiesc ceea ce am făcut, să mă plimb pe dealuri. În special după ce am fost în atât de multe orașe și am cunoscut atâția oameni, cred că să fii singur într-un astfel de loc nu doar că ajută, dar este necesar. Este un loc minunat și îl recomand tuturor celor care vor să-l viziteze.


La București, veți cânta și lucrări de Charles Valentin Alkan, John Field, alături de cele ale lui Frédéric Chopin. Vi se pare că cei trei compozitori împărtășesc aceeași lume ideatică?

Până la un moment dat, da. Ei provin din aceeași perioadă, dar au limbaje muzicale diferite și îmi place să introduc câteva piese necunoscute într-un program celebru, în special piese care se leagă de cele din program. Pe Alkan l-am inclus pentru că a fost vecinul lui Chopin la Paris și e frumos să ai o Barcarolă a lui, alături de una de Chopin. Este o muzică ce surprinde publicul într-un mod plăcut, o piesă foarte melodioasă. Iar lucrarea lui Field este de asemenea interesantă, pentru că el a inventat forma de nocturnă, așa că l-a influențat pe Chopin și este plăcut să le așezi lucrările una lângă cealaltă.


În anii formării dumneavoastră, ați studiat cu Paul Badura Skoda, un pianist care în cadrul Festivalului de la Besançon 2010 îi va aduce, prin recitalul său, un omagiu pianistului român Dinu Lipatti. Radio România Muzical va organiza în această toamnă o serie de manifestări prin care vor fi marcați cei 60 de ani ce au trecut de la moartea lui Dinu Lipatti și aș fi curioasă să aflu cum îl percepe pianistul Sam Haywood pe legendarul Dinu Lipatti, interpretul magistral al lui Chopin?

Îl admir. Toate piesele cântate de Lipatti sunt ca niște bijuterii de mare preț pentru mine. Le iubesc foarte mult. Sunt foarte directe și expresive, totodată; e foarte dificil de descris, dar m-au convins foarte mult, iar înregistrarea cu Barcarola de Chopin îmi place foarte mult, la fel ca si Sonata. Are un stil foarte diferit de al meu, dar a fost mereu o sursă de inspirație pentru mine. Este o adevărată tragedie că a murit așa de tânăr.


De asemenea, i-ați fost elev Mariei Curcio, cea care le-a fost profesoară și pianiștilor Mitsuko Uchida, Pierre-Laurent Aimard, Radu Lupu și Martha Argerich. Care era secretul său în predarea instrumentului?

Nu sunt sigur. Cred că a fost o combinație. În primul rând moștenirea sa muzicală a fost incredibilă. A fost prietenă cu Benjamin Britten, cu tot felul de mari muzicieni și desigur i-a fost elevă lui Artur Schnabel, care a modelat-o foarte mult. Influența epocii de aur a marilor pianiști este foarte puternică la Maria. A fost o persoană foarte umană, foarte caldă; aveai mereu senzația că dorește să te ajute. Mi-a fost o foarte bună prietenă, pe lângă faptul că mi-a influențat viața muzicală. A fost o minunată doamnă.


Domnule Sam Haywood sunteți și compozitor, nu doar pianist. Ați scris Cântecul pinguinilor, de pe coloana sonoră a filmului „Marșul pinguinilor” (La marche de l’empereur, 2005). Cum a fost această experiență?

Îmi place să compun, este un lucru ce-mi aduce multe satisfacții. Nu am scris multă muzică, ci în principal piese mici dedicate prietenilor și familiei. Acest exercițiu m-a învățat mult despre interpretare, pentru că e necesar să te gândești foarte mult la structură și la cum construiești muzica atunci când scrii. Deși iau compoziția în serios, nu este adevărata mea profesie și nu câștig mulți bani din ea, dar îmi place și voi continua să o fac toata viața pentru că este o parte din ceea ce înseamnă să fii muzician și să adaugi elemente în plus carierei tale. Filmul „Marșul pinguinilor” este minunat. L-am întâlnit pe regizorul Luc Jacquet nu demult și a spus lucruri bune despre piesa mea. A fost o experiență amuzantă.


Recent, ați realizat un aranjament al Romanței din Concertul nr.1 de Frédéric Chopin. Un alt element adăugat carierei dumneavoastră...

Există câteva aranjamente ale Romanței, cea mai cunoscută fiind probabil cea a lui Balakirev. Dar, să vă spun drept, am fost cam dezamăgit de această transcripție, pentru ca nu conține prea multe elemente din partitura orchestrei. În aranjamentul meu am încorporat practic totul: textura și vocile orchestrei. Sper că va merge, dar acest lucru îl va hotărî publicul.


Biografia dumneavoastră consemnează faptul că sunteți magician amator, o pasiune destul de neobișnuită. Cum ați ajuns la acest hobby?

Încă de când eram copil știam câteva trucuri cu o cutie fermecată, care era jucăria mea preferată, și de această preocupare nu m-am despărțit niciodată. Multe lucruri au venit și au plecat, dar magia a rămas și cred că e un lucru minunat. Este ca muzica, universală, și mie îmi place să uimesc oamenii. Nu sunt extraordinar, dar sunt suficient de bun ca să ajut într-o situație de socializare, atunci când oamenii nu se cunosc. Dacă faci un truc de magie, poți pune lucrurile pe roate; oamenii îl vor discuta și se vor apropia. Este folositor.


Veniți în România ca parte a unui proiect amplu intitulat „Cruciada culturii”. Dacă ar fi să schimbați, printr-o magie, ceva din contextul cultural sau muzical internațional, la ce v-ați gândi?

Cred că sunt lucruri care într-un fel ajută cultura muzicală, dar în același timp creează un fel diferit de cultură. Unul dintre acestea este industria de înregistrări. Există atât de multe înregistrări, cu orice lucrare, încât oamenii ajung să se aștepte la o anumită interpretare pe care au auzit-o pe o înregistrare. Pe de altă parte, această industrie aduce muzica aproape de publicul larg și acest lucru este minunat. Cred că ar fi bine ca aceste înregistrări să se facă live, așa încât să poți simți emoția, ca atunci când ești în public. Multe înregistrări sunt „lucrate”, tăiate de milioane de ori și nu sunt sigur că seamănă cu ce auzi în concert. Un alt lucru sunt competițiile muzicale. Nu sunt chiar sigur de puterea acestor competiții. Sunt atât de multe, iar criteriile sunt orientate către perfecțiune, către tempo-urile cele mai rapide, lucruri care caută să impresioneze mai degrabă decât să accentueze ceea ce vrea să spună muzica. Dar pe de altă parte, mulți muzicieni minunați au câștigat competiții și și-au obținut notoritatea în acest fel, așa că e greu să separi în alb și negru, dar sunt lucruri legate de înregistrări și de concursurile muzicale care nu-mi plac în întregime.

Interviu realizat de Monica Isăcescu