ACUM:
0.00
Nocturn jazz
Portrete ale celor mai importanți oameni din jazz.
Urmează: 0.55 Imnul de stat
Apoi: 1.00 Notturno Produs de BBC, preluat prin Uniunea Europeană de Radio.

Arhivă : Interviuri Înapoi

Interviu cu Jan Vogler

Bookmark and Share
Publicat: luni, 12 Iulie 2010 , ora 10.30

În primul rând, oferiți-ne o imagine concentrată a ceea ce înseamnă Festivalul muzical de la Dresda.

Dresda este un oraș muzical și în acest oraș avem o viață muzicală activă pe perioada întregii stagiuni. Festivalul încearcă să fie cel mai important eveniment al stagiunii, să aducă aici cei mai importanți artiști ai lumii de astăzi. Festivalul se adresează publicului care locuiește în Dresda, care are șansa să audă mari muzicieni din afara granițelor germane, dar în egală măsură și celor care vin special pentru festival la Dresda.


Cred că fiecare festival încearcă să facă asta…

Este, de asemenea, și un mesaj în spatele acestei dorințe a noastre. Dresda este un oraș care a fost distrus în timpul celui de al doilea război mondial, din vina germanilor, desigur…


Nu trebuie să fiți neapărat politically correct

Dar vreau să fiu politically correct. Și vedeți, Dresda este din nou un oraș frumos, oamenii au făcut posibil acest fapt și este de asemenea important să înțelegem că oamenii comunică mai bine și datorită muzicii.


M-am plimbat puțin prin Dresda, ca un turist obișnuit și am văzut aici ceva ce putem vedea și la București: clădirile vechi istorice, dar și blocurile comuniste, sigur, acum, reabilitate. Tema festivalului dumneavoastră este Rusia. Cum privește publicul din Dresda o asemenea temă? Sunt suficienți 20 de ani pentru a uita ce s-a întâmplat înainte de 1989?

Tocmai de aceea am ales tema "Rusia". La 20 de ani de atunci trebuie să fim gata să discutăm; e ca și cum am merge la psiholog pentru a vorbi despre trecutul nostru. Avem acum șansa de a-i aduce pe martorii acelor timpuri comuniste, ca și Mischa Maiski, care a fost închis pe motive politice la Moscova. Pentru fiecare dintre noi, este o istorie personală, ca și pentru mine, de altfel: am crescut în Berlinul de est și am cunoscut ce însemna prezența Fratelui mai mare, cum numeam atunci URSS, sunt sigur că la fel îi spuneați și în România, când exista opoziție față de deciziile care veneau de la Moscova.

În același timp, sunt de acord cu Mischa Maiski că arta rusă este universală și incredibil de bogată: a o ignora înseamnă a da uitării o parte foarte importantă a muzicii. Și mi s-a părut mai important să aleg o asemenea temă, decât să vorbim doar despre reunificare: reunificarea Germaniei este doar o mică parte dintr-un tablou mult mai mare - acela al comunismului dispărând din Europa, mai precis din Europa de est, în doar câteva luni. Este o istorie dramatică pe care o spunem privindu-ne propriile sentimente și ascultându-i pe acești muzicieni, unii dintre ei afirmați după 1989, așa cum este Orchestra Națională a Rusiei, condusă de Mihail Pletniov, alții, cu faimă istorică, reafirmată în ultimii ani, așa cum este Orchestra Teatrului Mariinski, dirijată de Valeri Gergiev. Cred că de fapt spunem aici povestea unei Rusii în schimbare, și aducem un mesaj de toleranță și de înțelegere. Putem să percepem că Rusia nu este ceva static, care a rămas așa cum a fost, ci o țară mereu în schimbare.


Care sunt noutățile pe care le-ați adus acestui festival, al cărui director artistic sunteți de doi ani?

Primarul Dresdei a venit și mi-a spus: "Festivalul nu este într-o stare bună"…


De ce nu era într-o stare bună?

Oameni ca dumneavoastră nu ar fi venit, presa nu mai urmărea acest eveniment. Nu mai avea dinamică, dar acesta este un lucru ce se poate întâmpla tuturor: companii, artiști, festivaluri…


Trebuie să te reinventezi tot timpul…

Așa este. Festivalul nu mai avea nici sponsori, așa că ne-am întors cu 180 de grade și ne-am concentrat asupra unor concerte mai bune, însă mai puține, în centrul Dresdei, în săli între care sunt distanțe posibile de parcurs pe jos. Am schimbat și premiul festivalului și mesajul asociat acestuia: acum este acordat cuiva care ajută tinerii artiști și care influențează societatea prin muzica sa.

Par să fie schimbări minore, dar tabloul în mare s-a modificat. Biletele se vând acum aproape în totalitate, avem de 5 ori mai multe venituri de la sponsori față de 2008, presa vorbește tot mai mult despre festival - ne-am atins deci principalele ținte pe care ni le pusesem și cred că este timpul acum să vedem tabloul mai mare.


Ce înseamnă asta de fapt?

Este un dialog cu liderii politici și sponsorii pentru a vedea dacă ei sunt de acord cu mine, cred că acest festival are potențialul de a deveni unul dintre cele mai importante evenimente muzicale din lume, din cauza amplasării orașului.

Dresda este la o răscruce de drumuri și nu orice oraș este bun pentru un festival; sunt de asemenea și multe hoteluri, iar în Germania sunt multe festivaluri în orașe care nu au suficientă capacitate hotelieră. Avem de asemenea și muzee frumoase, ceea ce înseamnă că poți să-ți creezi o vacanță culturală și să înveți despre istoria Dresdei.


Cum credeți că ar arăta un festival de la Dresda ideal?

Deja noi am atins mai multe ținte despre care credeam că va dura mai mult timp să le rezolvăm. Când mă gândesc la cum arăta festivalul în 2007, când eu am preluat conducerea pentru a pregăti ediția din 2009, mi se pare că am parcurs un drum foarte lung. Acum urmează discuții cu politicienii și cu sponsorii pentru a vedea cât de mult putem mări bugetul…


De fapt, care este bugetul festivalului?

2,7 milioane de euro, ceea ce este destul de puțin în comparație cu Festivalul de la Lucerna, să zicem, un festival care a crescut foarte repede, de asemenea. 40% din bani vin din vânzarea de bilete, 40% de la sponsori, iar restul de la guvern.


Deci, nu vin atât de mulți bani de la guvern…

Da, în trecut, festivalul primea 75% din suma necesară de la guvern și restul de la sponsori și din bilete. Deja practic am inversat balanța între veniturile de la stat și din surse private și ne propunem să facem încă mai mult.


V-a afectat criza?

Da, dar mai mult din partea guvernului, pentru că sumele tăiate de stat au fost mai mari decât cele tăiate de sponsori. Cred că guvernul a fost mai afectat de criza economică și încearcă să optimizeze niște costuri, cum se spune în limbajul de business, și de aceea a tăiat de la cultură.


Referitor la concertul din 23 mai 2010, care este viziunea dumneavoastră asupra Concertului de Schumann?

Pentru mine, este o problemă a confluențelor între influența muzicii lui Beethoven, care reflectă marile teme sociale și intimitatea de sorginte romantică. Acesta este de fapt Schumann. Unele lucrări de cameră sunt foarte introvertite, dar în unele pasaje, aproape simfonice, expansive, deci extrovertite. Cred că acest fapt reflectă și starea mentală a lui Schumann, ceea ce a fost o mare problemă pentru el ca persoană, dar o sursă de inspirație pentru muzica lui. Tocmai diferențele dintre liniștea, dar și agitația din anumite pasaje fac din concertul pentru violoncel de Schumann o lucrare mare.


Manfred Honeck îmi spunea că vă consideră unul dintre cei mai importanți violonceliști ai momentului. Ce credeți dumneavoastră despre Manfred Honeck și Orchestra Simfonică din Pittsburgh?

Am fost pur și simplu uimit în 23 mai de calitatea acestei orchestre care a concertat la Dresda. Cred că suntem norocoși să-i avem în festivalul nostru, un moment de grație al relației dintre dirijor și orchestră. Asta nu se întâmplă prea des: poți să inviți un dirijor faimos și o orchestră mare, dar poate să iasă doar un concert bun și atât. Știam că Manfred Honeck este un dirijor incredibil și că orchestra din Pittsburgh este foarte bună, dar ceea ce am ascultat a fost mult mai mult, a fost încrederea totală dintre dirijor și orchestra sa, ceea ce a creat un concert uimitor, un moment de vârf al festivalului.


Și nu numai, pentru că vorbim despre un concert de top la nivel mondial…

Da, și cred că acest dirijor, având pe mână o orchestră atât de bună, cu instrumentiști atât de valoroși, poate să-și pună în sfârșit în lumină întregul talent.


Și dumneavoastră sunteți unul dintre soliștii din turneul european al Orchestrei Simfonice din Pittsburgh…

Da, și sunt foarte onorat de asta. De fapt, în acest moment, este nu numai o onoare, dar și o provocare, orchestra aflându-se într-un moment foarte bun al istoriei sale. Și am simțit asta în concertul din 23 mai: că riscam niște lucruri, mi-am schimbat niște idei de interpretare pe loc datorită lor și de fapt acesta este și sensul ideii de a face muzică live - să fii inspirat și să simți momentul.


Trecem de la discuția despre o orchestră americană la subiectul două vieți - într-una pe care o duceți: una la New York, alta la Dresda. În primul rând, cum este să trăiești două vieți într-una?

Pentru mine, este natural, ca și pentru alți muzicieni care cântă pe continente diferite. Eu nu apar foarte mult în Asia, ci în Europa și America. America mi-a oferit multe șanse, este țara, care ca și în cazul lui Manfred Honeck, i-a oferit poziția actuală și posibilitatea de a-și pune în practică ideile. La fel a fost și pentru mine: Filarmonica din New York, Orchestrele Simfonice din Chicago și din Boston m-au invitat ca solist și am văzut că americanii au încredere în mine, deși eu sunt german și nu-mi explic nici acum de ce m-au ales, dar ei mi-au oferit mai multe șanse chiar decât germanii înșiși. În Germania a trebuit să mă dezvolt foarte încet…


Nimeni nu e profet în țara lui…

Da, probabil, pe când în America a fost altceva. M-am mutat acolo pentru că am vrut să lucrez dincolo de spiritul vechii germanii comuniste. A fost foarte important să simt cum funcționează adevărata democrație; soției mele îi place New York-ul, iar eu am început imediat să am angajamente, deci există o legătură strânsă emoțională între mine și America.


Care sunt diferențele între viețile muzicale din America și Europa?

În America este foarte important profesionalismul. Ați văzut și la concertul Orchestrei din Pittsburgh, fiecare instrumentist era foarte concentrat pe ce avea de făcut. Poate și din cauză că această muzică nu s-a născut în America…


Poate și dintr-o cauză economică? Manfred Honeck ne spunea că statul nu susține financiar orchestrele simfonice…

Da, iată un motiv foarte important. Există o seriozitate deosebită a celor care fac muzică acolo și asta se reflectă într-un mod foarte profesionist de a cânta, ceea ce și dă calitatea extraordinară a orchestrelor americane. Luând cazul orchestrei din Pittsburgh: au instrumentiști foarte buni, foarte serioși, de la prima repetiție vin foarte bine pregătiți - este unic, mereu am crezut asta și de aceea îi respect foarte mult.


Cântați muzică clasică, dar nu numai, și tango, și Jimi Hendrix. De ce faceți asta?

Cred că e ceva filozofie în spatele acestei alegeri. Jimi Hendrix era idolul meu în copilărie, îi aveam portretul pe geaca de blugi…


Și înainte de 1989, acesta era un adevărat gest de frondă…

Da, așa este, iar părinții mei erau destul de îngrijorați că mergeam cu ea la școală.


Aveați și părul lung, nu?

Da, aveam și părul lung. Deci, descoperindu-l pe Jimi Hendrix mai târziu, am înțeles de ce mă fascinase în adolescență, era foarte consecvent cu lupta lui pentru pace, un exemplu pentru orice ființă umană, indiferent că a crescut în democrație sau în totalitarism, că dacă pierzi frâiele în viață poți avea probleme și că poți să ajuți lumea în anumite situații, dar în altele, nu. Cred că Jimi Hendrix a pierdut această bătălie. Nu a putut să lupte cu războiul din Vietnam. Și mă gândesc și la Șostakovici, cât de pacifist a fost, ce idei despre pace avea. În ceea ce-l privește pe Hendrix, am avut niște sfătuitori din partea departamentului pop-rock din New York, de la niște prieteni, am înțeles cum funcționează muzica rock și în final m-am ales cu ceva: în primul rând cu stăpânirea ritmului, muzicienii de rock sunt foarte ritmici.

În ceea ce privește tangoul, de fapt eu am învățat să dansez tango și am învățat despre timpul când a apărut tangoul: toți acei muncitori din Europa veniți în Argentina cu promisiunea de slujbe și prosperitate, dar confruntați cu realitatea: nu erau slujbe, erau șomeri, și ce-au făcut: au creat tangoul! Cred că acestea sunt lecții despre viață. Eu caut mereu surse care mă pot ajuta să privesc un tablou general al situației. Am avut norocul să am profesori foarte buni de violoncel în Germania, când eram elev, însă eram învățat să cânt, foarte strict, într-un singur fel, dar mai târziu am simțit nevoia să văd mai mult, să cânt mai mult. Nu era nevoie să mă întorc la rădăcini, pentru că ele erau deja acolo…


Și de aceea ați ales poate muzica ce nu este nici clasică, nici pop. Poate este cea mai bună modalitate de a atrage publicul tânăr…

De fapt, distincția între muzica clasică și cea pop are o istorie foarte scurtă. Dacă vă uitați în urmă cu 80-100 de ani, în secolul XIX apropierea între muzica cultă și cea a poporului era mult mai strânsă și nu exclud posibilitatea ca în viitor, muzica clasică, jazzul și muzica agreată de mase să fie din nou una. Este o posibilitate. Cert este că acum fiecare tânăr muzician din New York - fie că vine din România, Rusia, sau oricare altă țară est-europeană - știu cu toții să cânte tango, puțin rock, puțin jazz. Este o nouă generație care știe să cânte însă și în stilul autentic muzica lui Beethoven.


Cântați destul de multe lucrări contemporane. Am observat că în special în America, cele care au succes sună ca muzica de film.

Așa este.


Cum sună ceea ce cântați dumneavoastră?

Mie îmi place varietatea. Cânt de exemplu concertul lui John Elliot Carter care nu este deloc ceea ce am putea numi o muzică populară. Este greu de ascultat, este foarte complicat, dar este atât de bine scris că totuși lumea simte că este ceva cu acest concert. Cred că 98% dintre cei care ascultă acest concert nu înțeleg nimic din el, și aici mă includ și pe mine. Concertul a fost prezentat în premieră de Yo Yo Ma, este muzică în care este nevoie să sapi, ca și în cazul ultimelor opusuri de Beethoven, dar poate a doua oară, a zecea oară, sau poate peste 200 de ani vom înțelege această muzică. Încerc să judec o muzică numai după calitatea ei și să-i dau o șansă. Am cântat concertul de Carter la Munchen cu Orchestra Radiodifuziunii Bavareze, și cred că niște fani țicniți ai lui Carter au fost fericiți, iar publicul a fost impresionat de aspectul lui acrobatic, dar fără a înțelege totul.

Și apoi sunt lucrări care par mai simple, ca lucrarea lui Mansurian pe care tocmai am cântat-o în premieră și dublul concert de John Harbison pe care l-am cântat alături de Orchestra Simfonică din Boston, care sunt simple numai la suprafață, dar care ascund multe altele dedesubt, pentru că aceste lucrări sunt scrise de compozitori inteligenți. Nu există reguli simple: pur și simplu aleg lucrări și le dau drumul în lume, ele trebuie să-și găsească apoi propria viață, iar alți colegi să le ia și să le cânte, sper. Muzica este judecată de istorie, iar istoria își face propriile alegeri.


Ați amintit ceva despre muzicieni români. Poveștiți-ne mai mult despre conexiunile dumneavoastră cu România muzicală: compozitori și interpreți.

Avem o academie pentru tineri muzicieni la Festivalul de la Moritzburg, al doilea festival de care mă ocup și primesc cereri și din România, îi invit…


Ne puteți preciza nume?

Nu, pentru că începând de anul trecut avem în fiecare vară 45 de tineri muzicieni la această academie și îmi este imposibil să rețin toate numele lor. Cred însă, așa cum știe toată lumea, că România este o țară cu un puternic stil personal. Bineînțeles, privesc în urmă, spre Enescu, dar și acum văd acest stil la interpreții care vin din România. Cred că în ianuarie 2011 voi veni în România, să cânt cu Filarmonica George Enescu și dirijorul Cristian Mandeal, este ceva ce am văzut în agenda mea, stabilit de mult timp, dar știți, până în ianuarie mai este mult timp.


Ați cântat vreodată o piesă de Enescu?

Da, un cvintet cu pian, o piesă fabuloasă, foarte dificilă, a necesitat numeroase repetiții. Cred că România este o țară cu o puternică identitate și sper că-și va păstra pe viitor vocea distinctă.


Sunteți foarte ocupat. Ce vă face să mergeți mai departe cu toate proiectele?

Cred că este o chestiune de energie care mă relaționează cu ceilalți. Dacă aș face ceva greșit, probabil că aș obosi foarte repede. Muncesc din greu, dar cumva nu ajung să fiu obosit, deci cred că în prezent fac lucruri bune, și nu doar pentru mine, pentru că foarte multă energie se întoarce de la ceilalți spre mine. Întotdeauna am crezut în această legătură prin energie: între interpret și public, între solist și dirijor. Cred că în momentul acesta sunt foarte norocos că am găsit un echilibru între interpretarea muzicii, care cred că este centrul personalității mele și puterea de a influența societatea prin muzică.


Spuneți-mi acum ceva despre Festivalul de Moritzburg.

Este un copil pe care l-am hrănit chiar de la naștere, a fost un festival neconvențional. Am vrut, eu și mai mulți muzicieni pe care i-am cunoscut în America, să strângem pentru a cânta împreună muzică de cameră vara. Publicul a început să vină și festivalul a tot crescut, iar în momentul de față este, cred, cel mai mare festival de muzică de cameră din Germania - referindu-mă aici la buget, la structura lui. Întotdeauna se vând toate biletele, este în august și oamenii vin din toată lumea. Avem interpreți tineri, dar și consacrați, care repetă și apoi cântă muzică de cameră împreună pentru acest public minunat care vine la castelul de la Moritzburg sau din alte locuri unde se desfășoară festivalul.


V-aș ruga să-mi descrieți pe scurt ultimele dumneavoastră apariții discografice. Unele sunt legate de Festivalul de la Moritzburg.

Acesta a fost făcut pentru aniversarea lui Mozart din 2006.Am înregistrat câteva dintre cele mai importante lucrări de cameră mozartiene, inclusiv Divertismentul pentru trio de coarde și cred că am avut un grup ideal, cu un tânăr violist din Franța, Antoine Tamestit. Cred că este unul dintre cei mai talentați violiști din Europa. Am lucrat și cu violonistul austriac Benjamin Schmid care interpretează foarte frumos Mozart. A fost o tortură pentru mine să fac acest disc pentru că am vrut să abordez modalități diferite de interpretare ale lui Mozart, am mers la extremele interpretării lui Mozart. Cred că e inevitabil ca în prezent, dacă vrei să înregistrezi Mozart, să încerci să faci lucruri noi. Sunt mândru, în special de Divertisment.

Tangoul, alt proiect al Festivalului de la Moritzburg: am mers toți și am luat lecții de tango înainte de a merge în studioul de înregistrare. Persoana cheie din acest proiect a fost o tânără pianistă venezueleană, Vanessa Perez. Căutam demult un pianist pentru acest proiect. Am găsit-o într-un studio de repetiții din New York și i-am zis: "Tu ești pianista de care avem nevoie pentru acest proiect".Violonistul Colin Jacobsen este de asemenea minunat, cântă mult alături de Yo Yo Ma. Mai este aici și Mira Wang, soția mea. Avem pe CD și cu tango de Erwin Schulhoff pentru că am vrut să arătăm conexiunile europene ale lui Astor Piazzolla.

Acesta este un proiect cu o tânără orchestră din New York: The Knights, am vrut să-i aducem pe Jimi Hendrix și Șostakovici împreună și am înregistrat live într-un club de noapte din New York, Le Poisson Rouge, un club în care a cântat însuși Jimi Hendrix. Este o combinație între spiritul rus și ritmul de rock. Grupul este absolut minunat - este vorba de o înregistrare live, făcută într-un loc unde aproape nu era aer de respirat pentru că oprisem toată instalația de ventilație ca să nu facă zgomot, și transpiram de parcă eram în Sahara.

Acesta este un tânăr pianist german, de mare talent, Martin Stadtfeld. El îmi amintește prin tușeul lui de tradiția lui Dinu Lipatti sau Glenn Gould - un tușeu blând, și cu o incredibilă ureche polifonică. Am vrut să facem un CD cu celebrele lucrări pentru viola da gamba, în versiune pentru violoncel și pian. Am cântat în concert împreună de 20-30 ori.

La acest CD sunt mai curând un mentor. Am vrut să dau orchestrei The Knights din New York, pe care o apreciez foarte mult, șansa de a înregistra acest CD. Eu cânt doar piesa Pădurea liniștită de Dvorak, și restul este cântat doar de The Knights, dar cred că ei au pe acest CD cea mai spectaculoasă versiune care a există pe piață a piesei Întrebare fără răspuns de Charles Ives. Voi face un turneu în Germania cu această orchestră și cred că vor deveni faimoși pentru că au acel ceva autentic și simțul diversității stilistice, mult talent.


Interviu realizat de Cristina Comandașu