ACUM:
7.00
Musica viva
Matinalul altfel, marca Radio România Muzical.
Urmează: 9.55 Promo Informații despre evenimentele Radio România Muzical și ale partenerilor noștri.
Apoi: 9.59 Promo RRM Detalii despre cele mai interesante emisiuni ale zilei.

Arhivă : Interviuri Înapoi

Interviu cu dirijorul Manfred Honeck

Bookmark and Share
Publicat: luni, 5 Iulie 2010 , ora 11.20
Un nume poate mai puțin cunoscut publicului românesc, dirijorul austriac Manfred Honeck este din 2007 directorul muzical al Orchestrei Simfonice din Pittsburgh, în același timp el îndeplinind și funcțiile de generalmusikdirector la Opera de stat din Stuttgart și dirijor principal invitat al Orchestrei Filarmonicii Cehe din Praga.

Eu l-am descoperit pentru prima oară pe Manfred Honeck pe un CD cu Simfonia I de Mahler, o înregistrare care m-a impresionat realmente, așa încât am profitat din plin de ocazia de a realiza un amplu interviu, ocazie ivită în cadrul Festivalului de la Dresda la care am participat. Orchestra Simfonică din Pittsburgh, dirijată de Manfred Honeck a apărut pe scena Operei Semper din Dresda în 23 mai 2010.


Aș dori, în primul rând, o scurtă descriere a Orchestrei Simfonice din Pittsburgh, astfel încât publicul român să aibă un portret concentrat al formației din partea dumneavoastră.

Orchestra Simfonică din Pittsburgh este una dintre cele mai prestigioase din America, este minunat să vezi câți muzicieni își doresc să cânte în această orchestră; sunt instrumentiști extraordinari în sensul tehnic; se știe, în America, interpreții sunt foarte tehnici, dar noi avem mai mult decât atât, ei sunt capabili să cânte orice le cere dirijorul. Deci sunt muzicieni minunați.


Dar să spunem că reprezintă de fapt o fuziune între caracteristicile unei orchestre americane și una europeană?

Trebuie spus că Orchestra Simfonică din Pittsburgh a fost condusă de mari dirijori, de la Otto Klemperer, Wilhelm Steinberg, la Lorin Maazel și Mariss Jansons, deci există într-adevăr o tușă europeană în această orchestră. Dar nimic nu funcționează dacă partea tehnică a interpretării nu este rezolvată; când un violonist are o tehnică, el se poate exprima așa cum dorește, ceea ce este valabil și pentru o orchestră. Așa că nu a trebuit să mă concentrez pe partea tehnică, ci, din primul moment chiar, asupra muzicii.


Să ne referim acum la concertul din 23 mai 2010 de la Dresda. Dirijați Simfonia I de Mahler, aceeași pe care ați și înregistrat-o și este un minunat disc pe care l-am putut asculta și la Radio România Muzical, în februarie 2010. Într-un interviu acordat colegei mele Andra Ivănescu spuneați că aveți o nouă perspectivă asupra acestei simfonii, asupra lucrărilor lui Mahler în general. Ce reprezintă această nouă perspectivă?

Ascultătorii cred că aceasta este o interpretare nouă, însă în același timp este și una veche, pentru că la 90-100 de ani de la moartea lui Mahler, noi am uitat deja să cântăm în modul la care Mahler se gândea. Mă gândesc aici la tempo, la frazare, la vechile landlere - chiar și la Viena, toate acestea sunt uitate. Munca mea a însemnat să trezesc la viață această tradiție; am avut mare ajutor în educația primită, tatăl meu a vrut ca eu să cânt la țiteră, acest vechi instrument austriac, și nu mi-a plăcut deloc, după 2-3 ani, când m-am oprit din studiu, am fost fericit. Acum îmi dau seama că însă că experiența căpătată atunci prin interpretarea valsurilor, polcilor, marșurilor tradiționale mă ajută să înțeleg mai bine partitura lui Mahler. Știm că Mahler a folosit foarte mult sonoritățile tradiționale, populare, austriece, alături de semnificații mai profunde, despre viață și moarte. El nu descrie doar o lume spirituală, ci și una telurică: cu disperare, grotesc, cu curiozitățile sale. Toate acestea am vrut să le aduc la lumină, și le găsim în muzica tradițională. Și accentuez: viziunea mea asupra lui Mahler este mai curând una tradițională decât una nouă, însă lumea simte că este nouă tocmai pentru că nu se mai cunoaște vechea manieră de interpretare.


În cronica pe care am realizat-o pentru discul cu Simfonia I de Mahler, am scris și despre tempo-urile mai lente abordate de ddumneavoastră, în maniera lui Celibidache. Credeți că Celibidache l-ar fi interpretat pe Mahler așa cum o faceți dumneavoastră?

Cred că Celibidache este unul dintre cei mai mari dirijori ai lumii; era fenomenal. Lumea lui Mahler este destul de departe de universul muzical pe care l-a abordat Celibidache; este incredibil, de exemplu, ce puritate a putut să pună în lumină în simfoniile lui Bruckner. Mahler are nevoie de multe culori, în alt fel. În viziunea mea, tempo-urile sunt un mod de a crea identitate pentru o lucrare muzicală. În concluzie: cânți mai rar, poți auzi mai mult…


Este ceea ce spunea și Celibidache. Dar este mai greu să cânți mai rar…

Este într-un fel mai greu pentru că trebuie să ții bine în frâu ritmul, să păstrezi tensiunea și trebuie să știi de ce vrei să faci acest lucru, de fapt. A cânta mai rar poate aduce mai multă putere expresivă, de aceea am vrut să am mai mult timp pentru a revela sonoritățile și energia muzicii.


Simfonia I face parte dintr-un ciclu al simfoniilor Mahler pe care l-ați inițiat alături de Orchestra Simfonică din Pittsburgh. Când veți termina de abordat toate simfoniile lui Mahler?

Acesta este un proiect pe termen lung, extins pe 5-6 ani, când sperăm să încheiem ciclul Mahler. Am înregistrat în februarie 2010 Simfonia a IV-a care probabil va fi lansată în iunie 2010. La jumătatea lui iunie înregistrăm Simfonia a III-a.


Tot la casa de discuri Exton?

Da, avem o relație foarte bună cu ei, și au foarte mare grijă de sunet și de ceea ce am vrut eu să realizez.


În cazul Simfoniei I, captarea a fost una deosebită, iar produsul final, un super audio CD. Partea tehnică este foarte importantă…

Da, într-adevăr, și japonezii sunt faimoși pentru faptul că știu să meargă foarte mult în detaliu, așa că mă bucur foarte mult de această colaborare. Simfoniile lui Mahler au o partitură complexă, dar ei fac ca publicul să sesizeze detaliile din partitura fiecărui instrument, ceea ce pentru mine, chiar ca simplu ascultător, este foarte important. Desigur, nu se poate spune că într-un fortissimo se aude în mod special harpa, dar în cazul altor instrumente din orchestră, inginerii de sunet pot pune în lumină transparența și plasticitatea specifice.


Eu am fost impresionată de instrumentele de suflat…

Da, avem suflători extraordinari, capabili să facă orice li se cere.


Referitor la programul concertului din 23 mai 2010 de la Dresda, alături de Simfonia I de Mahler veți dirija și Concertul pentru violoncel și orchestră de Robert Schumann. Dumneavoastră și solistul serii, Jan Vogler, aveți o viziune comună asupra acestei lucrări?

Jan Vogler este un minunat violoncelist și încă de la primele repetiții ne-am înțeles foarte bine. Venim din aceeași tradiție, cea veche germano-austriacă și cred că pot spune exact același lucru și despre Schumann. Pare că acest concert este simplu, dar de fapt nu este simplu, este foarte complex. Nu poți să-l compari cu un concert de Haydn sau cu cel de Dvorak care se cântă parcă de la sine; ca și în cazul simfoniilor și oratoriilor de Schumann este nevoie să mergi foarte adânc în cercetarea tipului de sonoritate schumanniană ce este conectată cu armonia, la limita dintre clasic și romantic. Desigur, Schumann este un compozitor romantic, dar trebuie să-l vezi și să-l interpretezi totuși dintr-un punct de vedere clasic. La fel este și cu Schubert.


Cred că este același și cazul muzicii pentru pian de Schumann. Pare că este foarte ușor de cântat, dar nu este deloc așa…

Există tentația de a cânta totul grosier, însă este nevoie în anumite cazuri de un rafinament de tipul celui folosit pentru interpretarea muzicii lui Haydn sau Mozart. Apoi, deodată, apar și sonorități brahmsiene, și această îngemănare de sonorități rarefiate, dar și puternice îl face pe Schumann atât de special, de fapt. Iar Jan Vogler cântă Schumann foarte bine, dintr-un punct de vedere clasic, dacă este să judecăm din punct de vedere estetic.


Între 15 și 29 mai 2010 sunteți împreună cu Orchestra Simfonică din Pittsburgh într-un turneu european. Aveți trei programe de concert diferite, cu trei soliști: Jan Vogler, Emanuel Ax, Anne Sophie Mutter…

Anne Sophie Mutter cântă concertul de Brahms, iar Emanuel Ax cântă Concertul nr. 5 de Beethoven. Avem o incredibil de bună experiență muzicală cu ambii; cântăm peste tot cu casa închisă: s-a întâmplat la Praga, Paris, Stuttgart, Basel: este un mare eveniment pentru noi și cred că lumea vrea să audă această minunată orchestră și mari soliști.


De ce este important pentru o orchestră americană să facă turnee în Europa? Orchestra Simfonică din Pittsburgh are un turneu anul acesta, dar și anul viitor, în 2011…

Cred că orchestrele americane au nevoie de turnee pentru că sunt atât de bine pregătite; în cazul orchestrei din Pittsburgh, știți, Pittsburgh nu este un oraș atât de mare, iar orchestra are mai multe de spus în zona valorilor internaționale, este nevoie ca presa de peste tot să scrie despre această orchestră, pentru ca lumea să știe ce se întâmplă acolo. Nu este nevoie să ținem în secret la Pittsburgh această orchestră. Ne-am bucurat de cronici foarte bune, însă cel mai important este că lumea vrea să ne asculte. Este de asemenea și o tradiție a turneelor care a început cu Lorin Maazel și a continuat cu Mariss Jansons. Și eu când mi-am negociat contractul, am fost de acord să continui această tradiție.


În zona muzicală, cum arată Europa privită din America?

Cred că avem peste tot aceleași probleme. În America, lumea orchestrelor este diferită de ceea ce avem în Europa, adică orchestre susținute de stat. În America există o familie a prietenilor, a sponsorilor, care au în grijă o orchestră. În Pittsburgh avem un grup minunat, îi numesc "îngerii" noștri: fără ei nu am putea face turnee și nici chiar să avem o stagiune în Pittsburgh. Aceasta înseamnă că în America avem și foarte multă creativitate: cum să ne atragem publicul și sponsorii și suntem fericiți că avem mult public care vine la concertele noastre, mai ales în aceste vremuri de criză, când alte orchestre au avut mult de suferit, și noi trăim această situație, dar totuși mai puțin decât alții.

În Europa, situația este mai confortabilă, chiar și în aceste vremuri de criză, dar totuși, în America, entuziasmul prietenilor și al publicului este molipsitor și mă bucur de această situație la Pittsburgh.


Este muzica clasică în America pentru clasele superioare ale societății sau nu?

Din păcate, la școală, studiul muzicii a fost abandonat, ceea ce este foarte trist și văd mișcări în sensul acesta și în câteva țări europene, mai văd și păreri că economia este mai importantă decât arta și de fapt, nu este deloc așa. În Pittsburgh, mergem în școlile din împrejurimi, le prezentăm instrumentele, le vorbim despre simfonii, despre muzica clasică și este un program foarte bun pentru că tinerii vin la concertele noastre. Dar, desigur, se poate face mai mult, așa cum se întâmplă în Europa. Este clar că seniorii sunt mai bine educați decât cei tineri, ceea ce se vede uneori și în sălile de concert din Europa. Dar dacă tinerii nu aud de Beethoven sau Mozart, cum să ne așteptăm să-i iubească? Și cum să ne așteptăm să vină la concerte? Primul lucru ar fi educația acasă, în familie, să cânte la un instrument acasă și să ia parte la lecții de muzică la școală și de-abia după aceea putem vorbi de un public potențial pentru concerte.


Aveți 6 copii. Ce faceți pentru educația lor muzicală?

La noi a fost tot timpul un țel ca cei mici să cânte la un instrument. Nu îi forțez să facă asta, dar îi întreb la ce instrument vor să cânte și le sugerez instrumentul potrivit. Le cer de asemenea să studieze, pentru că, de exemplu, ca să înveți o limbă, trebuie să-i știi vocabularul și gramatica. Așa este și la muzică. Însă decizia referitoare la cariera lor viitoare le aparține, este viața lor și părinții nu au nimic de spus în această privință. Este bine să-i familiarizăm pe copii cu muzica clasică pentru că tentația ca ei să o abandoneze este foarte mare, tinerilor le place și muzica pop și uită să pună întrebări despre cultura și istoria căreia îi aparțin. Știu din proprie experiență că dacă le vorbești despre muzica clasică și le dai exemple, ei se vor bucura de o viață mai frumoasă; deci este vorba de a-ți face copiii fericiți, chiar dacă întâmpini rezistență la început, când ei spun: e prea tradițional, e prăfuit. Dar apoi, ei sunt recunoscători că îi pot înțelege pe Mahler, pe Bruckner, pe Brahms. Este minunat că rămân cu ceva pentru toată viața de care să fie atașați.


Aveți o viață foarte plină. Ce vă motivează să mergeți mereu înainte?

Dacă există o flacără în tine, ea nu se va stinge; când sunt pe scenă, uit de lucrurile din jurul meu; dacă sunt obosit, când sunt pe scenă mă cufund total în muzică. Însă trebuie să fim atenți să avem timp pentru recreere, să ne reîncărcăm bateriile spirituale. E ca în cazul mașinilor, fără ulei, nu ar mai merge atât de bine. Ca artiști, e bine să ne întrebăm mereu: "Ce fac acum? Care este sensul vieții? E ceva ce ar trebui să schimb? Pot face ceva nou? Pot transmite noi mesaje?" De aceea, eu mă întreb mereu ce pot face eu pentru alții, nu pentru mine.


Care este cel mai important lucru din viața dumneavoastră?

Pentru mine, ca persoană particulară, credința este foarte importantă. Ca și Gustav Mahler, mă întreb care este motivul pentru care suntem acum, aici, pe pământ. Este suficient doar să ai milioane în buzunare? Fiecare om are posibilitatea să se nască și să moară. Și pentru mine este important ce se întâmplă după moarte și cred cu siguranță că viața continuă după moarte, ceea ce probabil a simțit și Gustav Mahler, și alți compozitori. Este interesant să fii conectat la o experiență pe care nu o poți descrie. Fac parte din rândul oamenilor credincioși care sunt mai fericiți pentru că știu că viața de zi cu zi nu este cel mai important lucru, ci să lucrezi pentru alții, prin alții. Pentru mine, Dumnezeu este centrul.


Știu că aveți legături cu Radu Lupu. Puteți să ne precizați și alți muzicieni români cu care v-ați intersectat?

România este fericită să aibă o cultură și o tradiție mare. Am mai mulți instrumentiști în Orchestra Operei din Stuttgart care sunt preocupați de promovarea muzicii lui Enescu și sunt foarte impresionat de viața muzicală din minunata dumneavoastră țară. Regret enorm că pentru moment nu am putut veni la București, ceea ce mi-ar fi plăcut, din inimă, să fac. Sper ca Radu Lupu să nu mai fie singurul muzician român cu care am făcut concerte; Radu Lupu însă mi-a oferit niște experiențe muzicale deosebit de frumoase, când l-am întâlnit la Hamburg și am cântat concertul lui Schumann. A fost pur și simplu o altă dimensiune pentru mine, pentru că el nu era interesat să cânte tare, ci de altceva, de o cultură a pianului. Am învățat toate acestea de la el, și apoi l-am invitat să mai cântăm împreună, iar acum ne bucurăm de o frumoasă prietenie.


Ați fost invitat să deschideți Festivalul Enescu din 2011, alături de Orchestra Simfonică din Pittsburgh, proiect care nu s-a concretizat. Ce s-a întâmplat?

Este foarte greu pentru noi să planificăm un turneu, pentru că sunt o grămadă de reguli. Toți ne-am dorit să venim la București, mai ales că era vorba despre două concerte în Festivalul Enescu și sunt convins că vom ajunge să cântăm la București în viitor.


Nu a fost o problemă faptul că ați fost solicitați să cântați o piesă de George Enescu?

Nu, deloc. Acesta ar fi de fapt un lucru mare pentru mine. Nu, a fost vorba despre o nepotrivire de program. Orchestrele americane au regulamente foarte clare: trebuie să aibă șase ore de odihnă înainte de concert și vă închipuiți, dacă avionul ateriza cu doar trei ore înainte de concert, instrumentiștii ar fi fost obosiți. Aceasta a fost singura problemă pe care am avut-o.


V-ați gândit la o lucrare de Enescu pe care să o studiați și să o prezentați cândva?

Da, ar fi minunat să cântăm Rapsodiile române. Mă sună mereu prietenii mei din orchestra de la Stuttgart, și sunt convins că se va întâmpla. Acum sunt foarte prins de proiectul simfoniilor lui Mahler, dar și cu un proiect Beethoven, și cum este vorba despre o orchestră americană, trebuie să cântăm și muzică americană, dar cu siguranță, îmi place muzica lui Enescu foarte mult.

Interviu realizat de Cristina Comandașu