Dacă în cel mai recent spectacol al său, Falstaff de Verdi, pe scena Operei Naţionale Bucureşti, celebrul regizor englez Graham Vick şi-a propus să ne pună în faţă o oglindă în care să regăsim dominantele vieţii societăţii contemporane, declar fără să clipesc că scopul a fost, nu numai atins, dar şi împlinit, cu o măiestrie şi inventivitate greu de imaginat. Da, mă simt acasă într-un magazin de mobilă şi de accesorii de grădină dorit de regizor şi construit după schiţele scenografului Samal Blak; da, mă regăsesc cu plăcere în plutirea euforică pe care, agăţate de braţe, ţi-o dau numeroase pungi cu inscripţii de firmă, în care personajele feminine au îngrămădit mărfuri scumpe şi, mai ales, după ultimele criterii ale modei; da, recunosc noul-vechi trend al grădinilor, în care boschetele sunt fasonate în forme de animale mai mici sau mai mari şi îmi amintesc dezbateri recente pro şi contra covoarelor de iarbă cumpărate la metru; am încă în urechi râsetele grobiene ale unor tineri, atunci când unul dintre ei râgâie, dă un vânt sau face glume cu îngroşate trimiteri sexuale; scobitoarea molfăită uşor în colţul gurii sau unghia degelului mic lăsată lungă pentru scobitul în urechi, în nas sau între dinţi nu mai sunt de mult accesorii ruşinoase, dimpotrivă, pot da un aer "cool", mândru, nepăsător şi arogant, la care se asociază uşor replica "aşa vrea muşchii mei"; imaginea unei maşini de lux ce se rotește încet şi ademenitor îmi/ne este familiară; la fel cum, din păcate, familiară îmi/ne este şi imaginea boschetarului prăbuşit la colţ de stradă, gras sau slab, murdar şi puturos, pentru care demult nu mai încerc niciun sentiment de milă sau compasiune.

Dacă sunt un om "cu carte" l-aş putea apostrofa chiar batjocoritor, numindu-l Falstaff şi aş face cu siguranţă o impresie bună însoţitorilor, chiar dacă aceştia nu au nici cea mai vagă idee despre cine vorbesc. Personajul Falstaff în viziunea Graham Vick- Samal Blak este atât de bine făcut încât, la intrarea sa în scenă - mai exact la ieşirea lui dintr-o cabină de WC public - văzându-i sacoul cu pieptul şi pulpanele acoperite de pete mari şi uscate de grăsime colorată, cămaşa murdară ce-i iese prin şliţul neînchis bine, presupunând jegul pe care hainele îl ascund, am simţit concret mirosul fetid pe care acest corp trebuie să îl emane şi…am avut fizic o senzaţie de greaţă! Dacă asta a dorit să facă regizorul englez care, pentru mai bine de două ore, oferă publicului experienţa unei scene lirice pe care vechea imagine a lui Sir Falstaff legată de numele lui William Shakespeare şi de capodopera finală a genialului compozitor Giuseppe Verdi nu mai înseamnă nimic decât dacă e updatată radical, atunci repet, reuşita este deplină. Falstaff-ul său este… un porc bătrân, urât mirositor, care, pentru a supravieţui, se gudură ca un căţeluş la picioarele stăpânilor; însă ei, îşi bat joc de el şi, în cele din umră, îl sacrifică fără milă. În momentul în care porcul-Falstaff îşi dă pe rât ultima boare de speranţă, prin partea din dos, răbufneşte compensator o… băşină uriaşă ce îşi face uitată iminenta duhoare cu un joc colorat de confetti strălucitoare. Asta înseamnă că porcul- Falstaff, gras, murdar şi urât a fost totuşi… simpatic stârnind în câteva ocazii, atenţia stăpânilor care au binevoit în unele momente, să se joace cu el.

Acceptând reuşita regizorului, declarăm obiectiv spectacolul ca fiind un succes. În mare, interpreţii sunt bine aleşi. Dau totuşi un credit mai substanţial vocilor feminine. Aici, soprana Iulia Isaev (Alice) influenţează mult saltul în sus al balanţei căci a fost o surpriză deosebit de plăcută. Iulia Isaev este o apariţie elegantă şi graţioasă, o muziciană rafinată şi de experienţă îndelungată a unor mari scene din străinătate. Dacă accepţi nuanţa camerală a vocii, te poţi bucura din plin de delicateţea şi puritatea stilistică a interpretării sale. Numai cuvinte de laudă şi pentru Ana Cebotari (Nanetta), Sorana Negrea (Meg Page) şi Andreea Iftimescu (Quickly). Dacă Iulia Isaev nu se află la prima întâlnire cu opera verdiană, toate celelalte trei cântăreţe debutează în rol, deci mai au timp să-l înţeleagă şi să îl rafineze. Puşi în faţa unei provocări neobişnuite, care alătură dificultatea partiturii cu noutatea abordării regizorale, Ştefan Ignat (Falstaff), Cătălin Ţoropoc (Ford), Ştefan von Korch (Fenton), Liviu Indricău (Caius), Iustin Zetea (Pistola) şi Valentin Racoveanu (Bardolfo) - cu excepţia celui din urmă, toţi debuntanţi şi ei în roluri - se achită, fiecare, cât pot de bine de sarcinile artistice căpătate. Sunt tentată să îi reproşez lui Ştefan Ignat modul butucănos şi insensibil în care şi-a abordat, mai ales vocal, personajul dar, în noul context, în care titlul de nobleţe "sir", cu tot ceea ce presupune el şi pe care Falstaff îl poartă încă agăţat de numele său, nu mai are nicio importaţă, observaţia ar fi cu totul ilară şi neavenită.

Dirijorul spaniol Guillermo García Calvo, cu o biografie interesantă şi consisntentă, a primit de la Opera din Bucureşti şansa unei prime întâlniri cu o partitură de dimensiunile şi dificultatea gigantice ale lui Falstaff de Giuseppe Verdi! (nu am găsit în biografia maestrului niciun indiciu că ar mai fi dirijat vreodată această operă). În timp, probabil îşi va roda mâna şi va ajunge să conducă, pe alte scene poate mai mari și de mai strălucitoare reputaţie internaţională, spectacole reuşite din punct de vedere muzical. Deocamdată - ca la orice început dar… de ce la Bucureşti, pe prima scenă lirică a ţării!? - dintre cele patru tablouri, doar cel de-al treilea a avut o oarecare stabilitate - tempo-ul este lent, scriitura nu ridică probleme. În rest, deşi toate privirile de pe scenă şi presupun, şi din orchestră, erau agăţate holbat de vârful baghetei dirijorului, decalajele au fost numeroase şi periculoase (mă trec şi acum fiorii, când prăbuşirea în prăpastie a fost extrem de aproape în marea fugă finală) şi din splendidele ansambluri în care Verdi a dat dovada supremă a măiestriei sale de geniu absolut, am perceput doar un amalgam incoerent de voci nesigure. Regizorul declară undeva că, atunci când l-a conceput pe Falstaff (contemporanul nostru n.n.), s-a inspirat consistent din ceea ce înseamnă fenomenul Benny Hill. Personal nu sunt fan Benny Hill, aşa cum nu sunt nici fan Mr. Bean, dar asta, foarte probabil este greşeala mea, căci cei doi comici englezi sunt adoraţi de milioane de oameni. Dacă nu râd la cioacele de pe scenă este, desigur, vina mea şi trebuie să mi-o asum atunci când publicul nou şi mai ales tânăr care a umplut, în seara premierei bucureştene sala Operei, s-a amuzat cu lacrimi la Falstaff-ul lui Graham Vick. Lor le-a plăcu această montare în viziune contemporană şi la final au aplaudat frenetic.

Organizatorilor le este de ajuns, căci au obţinut ceea ce şi-au dorit şi ceea ce regizorul a concentrat perfect în câteva cuvinte: "Abordarea mea este cea a unui dialog imediat, deschis, spontan între scenă şi public. Un public care este atent, care se recunoaşte pe scenă şi se recunoaşte pe sine în marile opere, în opoziţie cu a recunoaşte marile opere". Fire nestăpânită, mai că dau drumul unei întrebări care ar începe cu dar de ce… Îmi înghit însă cuvintele nerostite, căci ştiu deja răspunsul ce blochează orice şansă de dialog: De ce nu!?

Fotografii realizate de: Gin Photo