Violonista română, fondatoare a unui cvartet care îi poartă numele și care a devenit unul dintre cele mai importante cvartete la nivel mondial, Corina Belcea, a vorbit despre concertul pe care urmează să-l susțină la Ateneul Român în 1 septembrie 2015.

Sunteţi fondatoarea cvartetului care vă poartă numele. Avem în elita londoneză cu care ne şi mândrim foarte mult şi din care faceţi parte, români admiraţi şi preţuiţi pentru ceea ce fac la Londra, dar nu numai. Cum se vede România muzicală din capitala Marii Britanii şi din lume şi mai ales cum este perceput festivalul Enescu, unde în această toamnă participaţi direct împreună cu Cvartetul Belcea?

Cred că Festivalul George Enescu este deja cunoscut în întreaga lume, nu numai în Marea Britanie, sunt foarte mulţi muzicieni care au participat de multe ori la acest festival, fie în orchestre sau în grupuri de cameră. Remus Azoiţei, care este prezent în România foarte des, ne duce numele României prin toate colţurile lumii şi este extraordinar că acest tânăr muzician cântă lucrările lui George Enescu, atât de mult în străinătate şi bineînţeles că şi noi suntem extraordinari de fericiţi că avem această ocazie că anul acesta să participăm şi noi la festivalul Enescu pentru prima oară şi abia aşteptăm.

Pentru programul concertului de care vorbim v-aţi oprit la clasici, la Beethoven, mai precis la Cvartetul de coarde nr. 14 op. 131 în do diez minor şi la Schubert, Cvintetul pentru două viori, violă şi două violoncele, op. 163, două aventuri clasice, gestionate în oglindă, aşa-i?

De fapt, programul iniţial trebuia să cuprindă şi o lucrare a lui George Enescu, dar din cauza faptului că noi am aşteptat un bebeluş, care a venit acum câteva luni,un  băieţel, a devenit puţin complicat pentru repetiţiile noastre în cvartet. George Enescu nu face parte din repertoriul nostru şi ar fi fost foarte dificil să-l lucrăm şi să-l cântăm aşa cum ne-am fi dorit şi cum merită într-un timp atât de scurt şi cu un program de repetiţii mult redus şi de aceea sperăm că o ediţie viitoare, dacă vom mai fi invitaţi, vom avea ocazia să cântăm şi o lucrare, de aceea ne-am oprit la clasici, dar în special Cvintetul de Schubert cu două violoncele, o lucrare foarte dragă şi e important pentru noi să-l interpretăm cu unii dintre primii noştri profesori, domnul Valentin Erben, care a fost violoncelistul Cvartetului Alban Berg, care ne-a fost mentor şi cu care am lucrat mulţi ani de zile.

Dacă îmi permiteţi, v-aş propune un soi de joc de imaginaţie, în care publicul potenţial al acestui concert din toamnă nu v-ar cunoaşte povestea foarte bine, dar ar fi foarte curios s-o afle. Cum şi de ce s-a format Cvartetul Belcea?

S-a format dintr-o dorinţă a mea şi a colegilor mei, de a afla mai multe despre repertoriul de cameră. Eu am studiat la şcoala Menuhin timp de trei ani, în care am descoperit multe cvartete şi cvintete şi sextete, nişte lucrări extraordinare, pe care nu avusesem ocazia să le cunosc şi am dorit să continui această călătorie minunată în această lume aparte a muzicii de cameră şi când am terminat studiile la şcoala Menuhin şi mi-am continuat studiile la Colegiul Regal de Muzică din Londra, am găsit împreună trei alţi prieteni, ocazia de a avea lecţii cu Cvartetul Chilingirian şi deja din prima săptămână ne-am apucat serios de studiu la Cvartetul  op. 18 nr. 1de Beethoven. De atunci a început, 1994, septembrie, mijlocul lunii septembrie, atunci a început călătoria noastră cu cvartetetele de Beethoven. Şi aşa, încetul cu încetul, parte de studenţi, am avut ocazia să participăm la mai multe concursuri, la masterclass-uri, am întâlnit Cvartetul Alban Berg, Cvartetul Amadeus. 

Sunteţi aceeaşi, partenerii de formaţie?

Anul acesta vom împlini 20 de ani şi vom face mai multe concerte, ca să celebrăm această cifră rotundă. Se întâmplă în majoritatea cuplurilor ca membrii fondatori să-şi găsească un alt drum în viaţă şi exact aşa s-a întâmplat şi la noi, violoncelistul şi violistul, după un an sau doi au decis să-şi recroiască un alt drum şi violistul nostru este Krzysztof Chorzelski, care e cu noi deja de 18 ani şi jumătate, Laura, cu care am cântat timp de 16 ani, a plecat acum patru ani, dar am avut norocul să-i găsim pe Antoine şi pe Axel. Antoine este cu noi din 2006 şi Axel din 2010.

Sunteţi patru instrumentişti dedicaţi, poate celui mai sever domeniu al interpretării, muzica de cameră, cu o popularitate ceva mai restrânsă faţă de alte genuri. Care este cel mai frumos lucru pe care vi l-a transmis cineva legat de sunetul cvartetului dumneavoastră, de sonoritatea cvartetului Belcea?

Mi s-a spus că este un sunet omogen şi că acest cvartet sună ca un singur instrument, ceea ce este ideal. Lucrăm mult pentru acest lucru şi este unul dintre lucrurile cele mai dificile, pentru că suntem patru muzicieni, cu personalităţi foarte, foarte diferite, cu moduri diferite de a cânta şi e dificil să ajungi totuşi la un numitor comun şi să cultivi un sunet de cvartet, care într-adevăr are omogenitate şi sună ca o singură voce, dar încercăm asta şi să atingem acest ideal. Bineînţeles că este o călătorie constantă şi lucrăm pentru asta în fiecare repetiţie şi la fiecare piesă, dar să sperăm că şi publicul bucureştean va ajunge la aceeaşi concluzie.

Vorbind de călătorii, dacă am merge şi mai adânc în trecut, povestea viorii dumneavoastră, cum ar suna? Dacă ar fi să povestiţi despre relaţia cu instrumentul dumneavoastră, ce ne-aţi spune? Când v-aţi întâlnit, când aţi dialogat prima oară, cine v-a fost alături? Cum a început pasiunea pentru vioară, de fapt?

Cu vioara am dialogat pentru prima oară de la distanţă. Eram la Opera din Timişoara, împreună cu mama mea, care iubeşte opera şi acesta a fost unul dintre micile ei luxuri pe care şi le permitea pe vremea aceea şi m-a luat şi pe mine împreună cu ea, începând de la vârsta de 3-4 ani şi a fost întotdeauna fascinată de faptul că nu mă interesa foarte mult activitatea de pe scenă, ceea ce pentru un copil e puţin bizar, pentru că acolo se întâmplă cele mai multe lucruri interesante, în schimb eram totdeauna focusată pe ceea ce se întâmpla în fosă, în special la viori. Şi mă întreba, Corina, de ce nu te uiţi pe scenă? Acolo este cel mai interesant, acolo e acţiunea, acolo e povestea? Mie îmi place sunetul viorii şi tare aş vrea şi eu să am o vioară la un moment dat. Şi aşa că ei s-au gândit, fiind şi foarte aproape de Şoala de Muzică din Timişoara, s-au gândit că n-ar fi o idee prea rea să-mi găsească o vioară şi un profesor şi să vadă dacă totuşi această fascinaţie duce undeva.

Deci aţi fost la prima generaţie de muzicieni în familie.

Exact.

Dar când aţi devenit perfect conştientă, să spunem, de sacrificiile generate de o astfel de carieră artistică?

Aş spune, aproape imediat, pentru că am fost un copil destul de conştiincios şi am înţeles din spusele părinţilor mei că este un sacrificiu, nu numai din partea mea, ci şi a lor, este un sacrificiu financiar, în primul rând şi mi-am dat imediat seama că iubesc acest instrument, dar în acelaşi timp trebuie să lucrez la el, pentru că altfel nu se poate face nimic. Dar mi-a fost greu bineînţeles, ca tuturor copiilor, nimănui nu-i place să stea cu vioara în braţe două-trei ore, mai ales când sunt tentaţii din afară, dar părinţii mei m-au încurajat întotdeauna şi am avut marele noroc să lucrez cu profesorul Radu Bozgan, de la Timişoara, care este un profesor extraordinar de dedicat elevilor lui şi a avut mare grijă de noi toţi. Ţin minte că venea inopinant la noi să vadă dacă ies seara pe la 18.00-19.00 şi, mai de frică, mai de plăcere aşa, ştiţi cum sunt copiii, studiam şi eu destul de multe de la început.

Am citit la un moment dat un interviu dat dumneavoastră în presă, în care spuneaţi că aţi plecat din Timişoara când aveaţi 16 ani. Nu comunicaţi foarte bine în limba engleză şi nu reuşeaţi să vă faceţi amici, probabil, la Londra. A fost un prim an dificil, spuneaţi atunci, marcat de singurătate. Pe mine m-ar interesa care a fost declicul care a mişcat lucrurile altfel într-o direcţie foarte bună, se vede acum. Cine v-a fost alături, ce s-a schimbat?

A fost un progres destul de lent, dar încetul cu încetul, mi-am dat seama că şi bineînţeles, vorbind limba engleză din ce în ce mai bine, acolo la şcoală neavând posibilitatea să comunic în altă limbă, nu am avut de ales, dar la vârsta aceea bineînţeles e mult mai dificil să înveţi o limbă decât le este copiilor la o vârstă fragedă. Primul an într-adevăr a fost foarte greu, în al doilea an, ţin minte că am început să comunic mai uşor, am început să am prieteni, am realizat deja că sunt în locul în care trebuie să fiu.

Au fost foarte multe vizite ale lordului Menuhin care venea la şcoală şi am început să-mi dau seama că este o ocazie absolut unică în viaţa unui muzician să aibă parte de aceste întâlniri cu un om absolut de excepţie. Mi-am dat seama că toate temerile mele şi toată frica pe care le avusesem cu un an înainte când plecasem de acasă şi eram o fată de 16 ani foarte, foarte devotată familiei şi foarte aproape de părinţii mei, nu eram deloc independentă, dar mi-am dat seama că este o şansă absolut extraordinară şi am început să văd cu alţi ochi acea şedere acolo foarte importantă, această dezvoltare pe care o auzeam şi eu în cântatul meu şi aceste minunate oportunităţi pe care le aveam cu călătorii la Londra, pentru că Şcoala Menuhin este într-un sătuc, cam la jumătate de oră de Londra, dar aveam foarte multe posibilităţi să mergem la concerte, la operă, la teatru şi mi-am dat seama că este o şansă care n-ar fi putut fi ratată.  

Am avut dubii foarte mari că vreau să accept această bursă care mi s-a oferit, dar mama a pus piciorul în prag şi împreună cu profesorul meu a decis că clar voi merge acolo  şi mi-am dat seama că într-adevăr au avut, ca întotdeauna, dreptate şi cei de la şcoală au fost foarte, foarte inteligenţi şi mi-au dat ocazia să-mi continui studiile pentru încă un an. De obicei, elevii pleacă de acolo la vârsta de 18 ani, dar ei şi-au dat seama că în primul an probabil că nu am folosit tot ce mi se pusese la dispoziţie 100% şi mi-au dat ocazia să mai rămân un an, deci am rămas până la 19 ani a fost un an absolut fantastic, cu multă muzică de cameră şi multe concerte. Cred că atunci m-am dezvoltat probabil cel mai bine.

Vorbind de concerte, de turnee, de viaţa încărcată pe care o aveţi acum, de cariera de succes. Dincolo de acestea, dincolo de repetiţii, de recitaluri, de cursuri poate, dincolo de muzică în general, ce vă entuziasmează cel mai mult?

Îmi place mult să citesc, îmi place să merg în natură, îmi place să călătoresc, singura problemă cu călătoritul este că noi suntem plecaţi de acasă, mai ales acum cum  în familie avem un copilaş mic, e puţin dificil şi în ultimii doi - trei ani am mers mai mult în ziua concertului şi ne-am întors a doua zi, ca să nu fim departe de familie. În general, dacă avem ocazia să vedem, să vizităm locuri frumoase şi până acum am cântat în locuri foarte interesante, îmi face mare plăcere să merg să văd şi sunt fericită că avem această ocazie minunată să vedem lumea, aşa cum nu mi-aş fi imaginat vreodată, la 16 ani, când am plecat din Timişoara, că voi avea această ocazie.

Permiteţi-mi acum o întrebare subiectivă. Unde vă simţiţi cel mai confortabil, pe scenă la Wigmore Hall din Londra, la Ateneul Român sau la Filarmonica din Timişoara, unde din câte ştiu eu nu aţi venit cu Cvartetul Belcea?

Nu, încă nu, dar avem ocazia pentru prima oară, din nou, suntem foarte bucuroşi pentru că vom fi la Bucureşti şi în octombrie, la un concert la Timişoara. O mare onoare pentru noi, pentru că suntem la Budapesta cu o zi după concertul la Timişoara şi a fost singura dată în care am fi putut veni şi cei de la Timişoara, extraordinari de amabili au schimbat ziua concertului lor simfonic, în care se ţine întotdeauna vinerea şi au mutat-o special pentru noi în ziua de joi, aşa că suntem foarte, foarte măguliţi şi abia aşteptăm.

E un an foarte special pentru noi, dar să revin la întrebarea dumneavoastră, sunt emoţii diferite, pe diferite scene. La Bucureşti întotdeauna e o mare plăcere şi mă simt acasă. Este clar că acasă, când mă gândesc la cuvântul acasă , mă gândesc la Timişoara, la România. În afară de România, sincer, am locuit în Londra de 20 de ani, dar nu pot să spun că văd acest loc ca un loc unde aş dori să rămân pentru toată viaţa şi să-l numesc acasă. Este un loc fascinant, dar acasă pentru mine este acasă, este România, este Timişoara, sunt prietenii mei, este familia, locurile cunoscute, este limba maternă, e cu totul altceva, e un alt feeling, cum se spune. Întotdeauna simt asta când aterizez sau la Bucureşti sau la Timişoara, văd câmpiile cunoscute, blocurile cunoscute şi am sentimentul că m-am reîntors la rădăcinile mele.

O invitație pentru public, să vină să vă vadă la concertul în festivalul Enescu...

Noi sperăm că prezenţa noastră în Bucureşti este un prilej de bucurie, pentru că am simţit publicul bucureştean de câte ori am venit acolo, şi am venit destul de des, de fapt am făcut o pauză în ultimii ani din nefericire şi nu a fost cu intenţie, dar aşa s-a întâmplat, dar am simţit întotdeauna o căldură imensă din partea publicului bucureştean şi sperăm că nu ne-au uitat şi că doresc să ne reîntâlnim şi să sperăm că şi programul le va face mare plăcere.