Ştiu că aţi avut deja legături cu viaţa muzicală românească...

Da, într-adevăr. Am fost invitat de mai multe ori de Filarmonica din Bucureşti, de Cristian Mandeal, şi am avut plăcerea de a colabora cu acest colectiv românesc, dar am avut şi şansa de a fi - în România - solistul unei orchestre din străinătate: era vorba despre Filarmonica din Belgia. Am cântat, dar şi am şi dirijat de mai multe ori în România în ultimii ani.

În ce măsură vi s-a părut corectă atribuirea titulaturii de copil minune în ce vă priveşte?

Dacă descriem copiii minune prin începutul studiului unui instrument la vârste foarte mici, pe la vreo patru ani, prin faptul că la şapte ani susţin deja un prim concert, că întreaga lor existenţă în copilărie este guvernată de muzică fără întrerupere - atunci puteţi vorbi şi despre mine în asemenea termeni. Dar ar fi fost posibil şi să alunec pe panta periculoasă a unui tip de exploatare a unei astfel de situaţii (căci la vârsta copilăriei se întâmplă aşa ceva nu de puţine ori), dar am avut norocul unor părinţi care au vegheat cu grijă să evite o asemenea perspectivă. S-au preocupat mai ales să fiu educat într-un mediu cât mai favorabil formării unui tânăr în aşa fel încât să poată ajunge la maturitate fără probleme ...majore!

Muzica a fost o moştenire de familie...

Într-adevăr. Tatăl meu era organist profesionist, iar mama - o muziciană şi ea (fără însă a profesa în această activitate). Ei au dat întregii noastre familii un suflet muzical, pe care l-am moştenit şi eu (fiind cel de-al optulea copil).

Aţi avut şansa de a vă forma în contextul unor şcoli pianistice diferite...

Da. Trebuie spus că prima amprentă pianistică primită în oraşul meu natal - la Beziers - a fost una rusească. Era după cel de al 2-lea război mondial, când destui oameni - şi mulţi ruşi în mod special - au fost forţaţi să se refugieze în sudul Franţei. A fost şi cazul pianistei care a marcat într-o manieră evidentă întreaga comunitate muzicală a regiunii, a oraşului, deoarece înainte de a fi refugiată avusese o carieră concertistică deosebită. Era originară din Harkov, fusese prietenă cu Horovitz, erau cunoscute succesele carierei sale concertistice, ceea ce a făcut ca ea să fie foarte bine primită în Franţa. Preda pianul şi m-am numărat printre cei care au beneficiat de valoarea şcolii sale muzicale, cu o particularitate: ea a avut un rol determinant în drumul pe care l-am urmat către muzică, deşi tatăl meu observase nişte semne care l-au făcut să înceapă şi apoi să continue cu mine lecţiile de muzică. Când m-a dus la această profesoară, ea l-a convins că sunt talentat, că este cazul să rămân pe această direcţie şi am lucrat cu ea timp de şapte ani câte trei ore zilnic. Am fost o mare investiţie a dânsei de la patru la unsprezece ani, o perioadă care mi-a permis să evoluez foarte rapid încât să fiu admis la Conservatorul Superior de Muzică din Paris, unde am intrat la clasa unui maestru născut tot la Beziers - în acelaşi oraş ca şi mine: Yves Nat, un pianist care a marcat o întreagă generaţie. Când Yves Nat s-a stins, clasa i-a fost preluată de un fost discipol al său - Pierre Santan - un mare profesor! Mai târziu l-am întâlnit pe Eugene Istomin, în America. Dar cariera mea a avut şansa de a începe foarte devreme prin câştigarea unor concursuri la Berlin, la Moscova, apoi a unor competiţii în Franţa - erau anii `50 şi ceva, `60 - şi aşa mi s-a oferit posibilitatea de a avea deja experienţa unui repertoriu mai bogat, de a fi deja ca solist cu orchestra.

În câteva interviuri aţi menţionat că aţi avut şansa de a-i cunoaşte pe câţiva dintre ZEII dumneavoastră.

Pentru pianiştii din generaţia mea au existat trei repere foarte importante; fiind tânăr, fiind contemporan cu unele personalităţi pianistice remarcabile, am avut ocazia să cunosc asemenea personaje deosebite, nu numai prin statutul lor muzical, ci şi ca persoane. I-am cunoscut destul de bine pe Sviatoslav Richter, pe Arturo Benedetti Michelangelli şi pe Rudolf Serkin. Cred că nu sunt singurul de această părere când afirm că sunt trei personalităţi cu totul speciale, cu un rol determinant în lectura repertoriului pianistic prin pregnanţa opţiunilor lor şi prin măiestria lor instrumentală care a marcat o întreagă generaţie, aşa cum a fost şi cazul meu.

Aţi găsit astfel de personalităţi şi printre muzicienii alături de care aţi practicat muzică de cameră?

Am fost un mare răsfăţat în domeniul cameral. De foarte devreme - aveam în jur de douăzeci de ani - am fost primit într-un cerc de prieteni extraordinari. Datorită faptului că în copilărie l-am cunoscut pe Pablo Casals şi i-am cântat, s-a întâmplat - după cincisprezece ani, când l-am reîntâlnit la New York - să găsesc reunit în jurul său un cerc de mari muzicieni printre care Eugene Istomin şi Alexander Steiner, care m-au îndrumat şi m-au ajutat mult. Cu ei şi datorită lor am avut şansa de a cânta mult muzică de cameră în compania unor artişti ca Pinkhas Zukermann, Itzhak Perlmann, Cvartetul Guarneri, Leonard Rose - alături de care am efectuat şi înregistrări, Jeremy Laredo, alte mari cvartete ale vremii... Majoritatea acestor artişti locuia în America, la New York şi am avut senzaţia că în acea perioadă a vieţii în care devorezi muzica am fost foarte mult ajutat să deschid ochii într-adevăr prin acest exerciţiu al muzicii de cameră. În plus, cred că acea epocă şi această experienţă mi-a deschis în bună parte calea spre dirijatul de orchestră, spre care îmi îndreptam încă de pe atunci preocupările. Practica muzicii de cameră este şi un excelent antrenament pentru viziunea de ansamblu asupra unei partituri de orchestră.

Cred că fiecare muzician are nu neapărat dorinţa conştientizată de a dirija dar, oricum, are acea aspiraţie de a comunica celorlalţi viziunea sa. În ceea ce mă priveşte a fost o direcţie destul de clară căci Eugène Bigot - un mare şef de orchestră pe care l-am cunoscut spre finalul vieţii sale - a insistat mult să mă îndrept spre dirijat, să studiez partiturile de orchestră căci - spunea el - a detectat în mine acele trăsături care m-ar face eficient la pupitrul dirijoral. În acest domeniu îndrăznesc să spun că am fost călăuzit şi de către două mari personalităţi pe care am avut şansa de a le cunoaşte destul de bine (am şi colaborat cu ele) şi care erau faimoase în acea vreme: Herbert von Karajan şi Sergiu Celibidache. Au fost oamenii care mi-au dat şi încredere în capacitatea mea de a practica muzica astfel. Chiar dacă nu este neapărat nevoie să capeţi binecuvântarea unora, este însă necesar să înveţi foarte mult, şi înveţi atunci când ai un anume talent pentru a-ţi însuşi această cunoaştere. Nu este suficient să ai un talent muzical, ci trebuie să reuşeşti să ţi-l dezvolţi cât mai bine.

Atunci când abordezi faţete diferite ale interpretării muzicale este foarte important să îţi stabileşti cu claritate coordonatele acestor aspecte complementare. În ce mă priveşte am acordat mereu prioritate activităţii pianistice în faţa celei dirijorale.