Am stat de vorbă cu Ghenadi Rojdestvenski după una dintre repetiţiile sale cu Orchestra şi Corul Filarmonicii "George Enescu", în care Maestrul a vorbit extrem de puţin, dar a transmis totul prin gestica sa fenomenală, a zâmbit mult şi a glumit. După repetiţie era vizibil obosit, poate nemulţumit că mai avea ceva de făcut, dezamăgit de tot ce se întâmplă astăzi în muzică, dar şi în lume. "Nu mai există aşa ceva, nu se mai scrie aşa" - idee pe care a reluat-o de mai multe ori în decursul interviului.

Maestre Ghenadi Rojdestvenski, cum vă simţiţi la Bucureşti?

Mă simt minunat! Iubesc mult Bucureştiul, am fost aici de multe ori, iar prima dată am fost aici în anul 1953…

Atunci aţi câştigat unul dintre primele dumneavoastră premii în calitate de dirijor…

Da, dar s-a întâmplat demult…

Aţi putea să ne povestiţi mai multe despre acel moment?

Concursul a fost palpitant, foarte dificil, am avut emoţii şi am fost foarte mulţumit atunci când am câştigat premiul.

Aveţi prieteni la Bucureşti?

Am avut mulţi prieteni aici, dar din păcate au murit. În primul rând trebuie să-i numesc pe compozitorii Anatol Vieru şi Tiberiu Olah. Din nefericire, ei nu mai sunt viaţă, iar eu le simt lipsa.

Aţi dirijat lucrările lor?

Da, am dirijat. De multe ori.

Care anume?

Simfonia a III-a de Olah, Concertul pentru două violoncele sau Simfonia a VI-a de Vieru, pe care mi-a dedicat-o.

Ce părere aveţi despre Orchestra şi Corul Filarmonicii bucureştene?

Remarcabile! Mi-au făcut o impresie puternică. Muzicienii se descurcă atât de bine în Ivan cel Groaznic de Prokofiev, dar mai ales în Vox Maris de Enescu. Ei cântă această extrem de dificilă partitură ca şi cum ar fi un cântec de popularitate.

De ce aţi ales acest program?

Nu l-am ales, mi-a fost propus de conducerea Festivalului, dar a coincis cu dorinţele şi gusturile mele. Am cântat oratoriul Ivan cel Groaznic la Paris, anul trecut. Poate s-a auzit ceva despre acest lucru, poate cineva a spus ceva, greu de explicat. Mi s-a propus să cânt acest program, iar eu am acceptat cu bucurie.

Sunteţi unul dintre cei mai buni interpreţi ai lui Prokofiev. Ce vă leagă de muzica sa?

Ce mă leagă de muzica lui Prokofiev? Sângele meu, pământul, noţiunea de patrie, conştientizarea importanţei lui Prokofiev ca unul dintre cei mai măreţi stâlpi ai muzicii secolului XX. Îmi este apropiat... Din punctul meu de vedere, astăzi, compozitori, maeştri, pictori de acest gen - nu mai există. Au dispărut. Au fost înlocuiţi de electronică, de maşini; compozitorii tineri nu mai cunosc tradiţia clasică. Le spui de Berlioz - nimic… De Glazunov - cu atât mai mult, şi aşa mai departe. Iar eu înţeleg că fără aşa ceva nu se poate compune muzică astăzi… Cum să pui un aparat în priză sau să porneşti un casetofon - ştie orice tehnician cu studii medii. Dar compozitori ca Şostakovici, ca Britten, nu mai există… Niciunul…

Credeţi că emoţia, sentimentele umane, pleacă din muzică?

Da. Consider că da. Din păcate… De aceea încerc să fiu credincios idealurilor artistice în care am fost educat şi nu mă las condus de modă, pe cât se poate. Foarte simplu.

L-aţi întâlnit pe Prokofiev?

Nu, nu l-am întâlnit, l-am văzut însă dirijând, am fost la concertele lui. Dar nu l-am cunoscut personal, eram prea mic…

Faptul că l-aţi văzut şi-a pus amprenta asupra artei dumneavoastră?

Probabil... De pildă, dacă un om l-ar fi văzut pe Bach, să zicem, acest fapt l-ar fi marcat. Sau pe Beethoven. Sibelius, de pildă, a studiat la Viena. În amintirile sale, există următorul episod: el închiria o cameră mică undeva la mansardă, era un biet student. Avea o pianină în acea cameră, şi, pentru că aceasta era într-o stare proastă, a invitat un acordor. Acesta avea să producă asupra lui Sibelius una dintre cele mai puternice impresii din întreaga lui viaţă: s-a dovedit că acel bătrânel îi acordase cândva pianul lui Beethoven. "Uitându-mă în ochii lui - îşi amintea Sibelius, am înţeles, cu emoţie, că aceşti ochi l-au văzut pe Beethoven"…

Aşa ceva nu mai există acum… Se cere pop, rock, fotbal…

Credeţi că subiectul Ivan cel Groaznic este unul de actualitate?

Desigur, este de actualitate. Viaţa este tot mai complicată, plină de pericole şi emoţii negative. Peste tot e război, sânge, frică, în toată lumea. Mai ales acum, cu terorismul, războaiele religioase, nimeni nu vrea să cedeze, este o situaţie fără ieşire. Şi nu întâmplător, Ivan cel Groaznic a fost, peste secole, idealul lui Stalin…

De ce credeţi că Prokofiev a refuzat să publice această muzică pentru filmul lui Eisenstein, ca pe o lucrare de sine stătătoare?

Cred că nu mai avea timp… Este o muzică de film…. Să scrii o astfel de muzică pentru film! Cine mai compune o astfel de muzică? Pe atunci scriau pentru filme Prokofiev, Britten, Şostakovici… Cu câtă seriozitate abordau ei acest gen de artă! Nu făceau niciun fel de concesie! Dacă scriau, o făceau la cel mai înalt nivel.

Am observat că omiteţi anumite părţi din partitura lui Stasevici după muzica lui Prokofiev…

Da, pentru că nu este partitura autorului. Nu mi-aş fi permis, dacă ar fi fost partitura originală. Dar aici unele părţi par prea lungi, apoi textul naratorului nu poate fi redat în întregime, pentru că sunt replici preluate din film. Acolo cuvintele sunt susţinute de imagini, iar aici - există doar muzică.

Am observat, de asemenea, în repetiţii, că aveţi talent de narator…

Nu ştiu, mie îmi place.

Credeţi că ascultând muzica unui compozitor putem să ne dăm seama despre firea omului din spatele ei?

Se poate, desigur…

Cum anume îl vedeţi atunci pe Enescu, din acest punct de vedere?

Cred că reputaţia lui se baza în mare măsură pe calitatea de violonist. Când spui Enescu, melomanul mediu întreabă despre Enescu - violonistul. Cred că este un punct de vedere greşit. Consider, că Enescu a fost în primul rând compozitor, unul foarte personal şi deosebit de toţi, şi abia apoi - violonist.

Eu l-am auzit, la Moscova, în 1945: a dirijat, a cântat la vioară într-o seară de sonate, împreună cu Lev Oborin, profesorul meu; a cântat şi la pian într-o altă seară de sonate, de această dată cu David Oistrah. Patru zile la rând a apărut în recitaluri şi concerte. Dar nu a prezentat compoziţii proprii. Nu ştiu de ce. Poate că era foarte critic în privinţa propriei persoane.

O asemenea lucrare ca Vox Maris nu se înscrie în rândul creaţiilor sale de popularitate, este o lucrare ieşită din comun. Şi extrem de grea. Mi-a luat foarte mult timp s-o pregătesc. Dar sunt fericit s-o cânt. De fapt, o dirijez pentru prima oară. Poate nu am avut suficient timp pentru o pătrundere a ei deplină, dacă această "pătrundere deplină" este, în general, posibilă…

Dar credeţi că acum, la început de secol XXI, a venit deja timpul pentru muzica lui Enescu?

În orice caz, ar cam trebui să vină… Cât despre "Oedipe", despre cele trei simfonii, fără să mai vorbim despre un alt gen, înfăţişând modele de prezentare a folclorului românesc, aşa cum sunt cele două rapsodii, compoziţii de acest fel, de asemenea, nu se mai scriu astăzi. Nu există…

Ce aţi mai cântat din muzica lui Enescu?

Am imprimat pe disc cele trei simfonii…

Şi care este preferata dumneavoastră?

Probabil a doua, n-aş putea să spun de ce, dar mi-a produs impresia cea mai puternică…

Sunteţi unul dintre marii interpreţi ai muzicii secolului XX. Cum vedeţi viitorul ei în secolul XXI?

Vedeţi, deja în secolul XX exista tendinţa către autenticitate. Acum ea s-a mai stins. Să cânţi pe instrumente de epocă, de secol XVIII, adică să te întorci către trecut… Dar întoarceri rezultative au fost puţine, pentru că de regulă, aşa cum viaţa o arată, cei care şi-au clădit cariera punând la bază orientarea către autenticitate sunt interpreţi slabi, de aceea se ascund în spatele acestei cortine. Iar publicul acceptă imediat! "Cum a scris Mozart, sau cum Bach!" În primul rând, aşa ceva nu ştie nimeni! În al doilea rând, dacă întreg procesul repetiţiilor şi lucrul de pregătire se întemeiază pe un calcul, la milimetru, al porţiunii de arcuş care ar trebui folosită, apoi prin aceasta se măsoară succesul, atunci, ca interpret, ca purtător al unor emoţii, al unor senzaţii, fără legătură cu matematica sau cu o asemenea perspectivă asupra muzicii - simţi că totul dispare… Ei spun: "aşa se cânta pe timpul lui Bach… Aşa se cânta pe timpul lui Mozart"… Dar eu nu cred în aşa ceva!

Şi pe Mozart ei el îl percep, din punctul meu de vedere, greşit, ca pe un personaj dintr-un tablou. Nu este însă aşa. Mozart ne este apropiat ca om. Avea aceleaşi sentimente, juca cărţi, îi plăcea să bea şi era afemeiat. Iar ei văd o perucă, o cosiţă şi atât. Nu mi se pare corect, dar poate greşesc… Şi nu întâmplător dirijorii de astăzi, având nume mari, exclud din repertoriul lor muzica romantică. Încercaţi de pildă să-i impuneţi lui Pierre Boulez, figură colosală a muzicii în Franţa şi în lume, să cânte o simfonie de Ceaikovski…

…Poate o va considera sentimentală…

Da, sentimentală, de modă veche, de prost gust… O situaţie îngrozitoare… Din fericire, mai există oameni care manifestă încă în acest sens o necesară pietate…

Aşadar, am putea fi optimişti în legătură cu viitorul artei?

Ca să fii optimist, trebuie să ştii o reţetă.

Care ar fi reţeta?

Nu ştiu, dacă aş cunoaşte-o, aş fi cel puţin preşedintele Rusiei!

La repetiţii, am remarcat că vă place să glumiţi, zâmbiţi mult, zâmbesc şi cei din orchestră şi din cor, toţi vă admiră. Unde este atunci mult-discutata dictatură dirijorală?

Dictatura poate fi de mai multe feluri… Există tipul dictatorului - opresor, dar există şi cel al dictatorului care-şi construieşte dictatura pe dragostea pentru oameni şi pe încredere. Şi aceasta este o dictatură, şi uneori ea este mai eficientă decât cea a pumnului. Eu nu cred în acest tip de dictatură…

Aveţi o familie de muzicieni: soţia dumneavoastră, Viktoria Postnikova, este o renumită pianistă, iar fiul, Alexandr Rojdestvenski, este un recunoscut violonist. Cum vă este, în acest sens: greu, uşor? Toată lumea dă sfaturi tuturor, sau sunteţi un dictator blând şi acasă?

Nu, nu sunt un dictator! Sunt, mai degrabă, un sfătuitor… Consilier sau sfătuitor… Aşa cred…