…La Cage aux Folles/ Colivia cu nebuni scrisă în 1973 de francezul Jean Poiret. Povestea se bazează pe situația în care Laurent, fiul unui cuplu de homosexuali, proprietari ai unui bar de noapte din Saint Tropez, cu spectacole fastuoase susținute de travestiți, dorește să se căsătorească cu fiica unui politician provincial ultra-conservator. Părinții trebuie să se cunoască și atunci… începe nebunia. Premiera a avut loc la Paris și, datorită succesului uriaș, a fost urmată, în timp, de cca 1800 de reprezentații.

…apoi filmul…

… La Cage aux Folles/ Colivia cu nebuni, o coproducție franco-italiană realizată în 1978 de către regizorul Édouard Molinaro, cu doi actori extraordinari, Ugo Tognazzi și Michel Serrault, care a câștigat Premiul Golden Globe pentru cel mai bun film într-o limbă străină și a fost nominalizată pentru trei Oscaruri: cel mai bun regizor, cea mai bună adaptare a unui scenariu și cel mai bun creator de costume. Michel Serrault a câștigat un Premiu César acordat celui mai bun actor.

… și, în sfârșit, musicalul…

… La Cage aux Folles/ Colivia cu nebuni… cu muzica și versurile de Jerry Herman și scenariul de Harvey Fierstein, lansat pe Broadway în 1983 când a intrat în istorie ca primul musical care aduce în discuție o relație între doi homosexuali și care a rămas pe scenă timp de cinci ani, cu 1761 de reprezentații, și a fost distins cu șase Premii Tony, incluzându-le pe cele pentru Cel mai bun musical, Cea mai bună partitură și Cel mai bun scenariu.

Aceasta este, pe scurt, istoria Coliviei cu nebuni! Nu am citit piesa, am văzut - și revăzut! - filmul și acum, la Volksoper din Viena, m-am bucurat enorm să pot vedea și musicalul într-o montare de excepție.

Așa cum cititorul și-a putut da deja seama, este vorba de un subiect delicat, astăzi în dezbatere mondială, cel al acceptării grupului denumit LGBTIQ: lesbiene, gay ( homosexuali), transgenderi, intersexe, questioning/nehotărîți. Desigur, atmosfera este cu totul alta decât cea din 1973 sau 1978 când amuzamentul bătea monedă mai ales pe caricatură tratând superficial mai delicatele probleme sentimentale sau morale. Astăzi, în viziunea coregrafei și regizoarei Melissa King, de la spectacol și public se așteaptă dreptate nu judecată (justice not judgement) Dialogurile (scenariul Harvey Fierstein) provoacă, desigur, hohote de râs - doar asistăm la o comedie! - dar, în același timp, cuvintele lasă loc și pentru sinceră implicare afectivă la care spectatorul nu poate rezista. Compasiunea este o armă puternică în lupta pentru un alt adevăr decât cel obișnuit. Iar muzica și versurile lui Jerry Herman - printre altele, cel care a scris în 1964 și muzica și versurile celebrului musical Hello, Dolly! - potențează la maximum cuvântul, astfel încât cântece precum Mascara și mai ales I am what I am…/Sunt ceea ce sunt au făcut cariere spectaculoase.

Montarea de pe scena de la Volksoper din Viena - cea de-a doua din istoria teatrului după cea din 1991- este impresionantă. De la primele acorduri ale orchestrei conduse de tânărul și foarte talentatul Alfred Eschwé știm că vom asista la un spectacol care, cu siguranță, va descreți frunțile și va aduce zâmbete pe buze. Prima amplă scenă de balet este copleșitoare. Ne aflăm într-un club de noapte din Saint Tropez, un club în care joacă travestiți, iar plăcerea și pasiunea cu care aceștia cântă și dansează, seriozitatea cu care își intră în rolurile care îi aduc pentru câteva clipe în orbitoarele lumini ale reflectoarelor unei scene de teatru, smulge exclamații de sinceră încântare. Toate momentele de ansamblu vor fi la fel: strălucitoare, acrobatice, pline de nerv, în care se râde, se cântă și se dansează cu disperarea celui care vrea să amâne cât se poate, ieșirea din scenă, sfârșitul visului, sfârșitul iluziei. Căci în culise e întuneric.

Nu vreau să trec peste foarte reușitele momente de ansamblu fără să atrag atenția și asupra costumelor cu totul deosebite - variind de la halate de inspirație rococo la cârpe punky, asezonate cu gablonțuri multicolore și elemente sado-maso și culminând cu o uriașă rochie din pene în culorile curcubeului în care încruntatul politician Dindon se pierde traversând scena ; deosebite ca impact, debordante, opulente… și deosebite prin materialele folosite. Prin multe dintre ele artista Judith Peter a dorit să-și proclame adeziunea totală față de ideea reciclării, folosind obiecte de care nimeni nu mai are nevoie - sticle de plastic, mănuși de cauciuc, ambalaje diverse din carton, doze goale de coca-cola, panglici marcatoare folosite de poliție în circulație și anchete… Datorită talentului și imaginației, toate aceste obiecte se transformă ca șoriceii și dovleacul din Cenușăreasa! Efectul este impresionant.

Decorurile (Stephan Prattes), costumele și recuzita conturează minimalist diferitele spații de joc: un imprimeu tip ilustrată Coasta de Azur servește drept fundal pentru apartamentul lui Albin și Georges. I se adaugă un mobilier Art Deco și câteva exponate "artistice" destul de vulgare. Decorul se schimbă discret doar pentru scenele din clubul de noapte și cina comună la restaurant cu fiul Jean-Michel, logodnica lui Anna și viitorii socri, unde câteva plante cu aspect tropical reprezintă o cafenea în parc. Un moment foarte amuzant este cel în care interiorul excentric și multicolor al cuplului se transformă într-unul ascetic în vederea vizitei viitorilor socri. Transformarea este absolut necesară mai ales pentru confortul tatălui, domnul Dindon, deputat din Partidul Conservator, care își vede viața doar în alb și negru, bine și rău, fără nuanțe și fără implicații afective. Sculpturile masculine goale dispar, canapeaua confortabilă este schimbată cu o bancă de biserică și o cruce uriașă a lui Isus apare, la loc de cinste, în apartament. Se râde desigur dar, dincolo de râs, publicul este invitat să mediteze mai îndelung la ceea ce se întâmplă.

Am insistat voit mai mult asupra unor detalii de ambient pentru ca acum să pot aprecia la justă valoare evoluția protagoniștilor care se încadrează perfect într-un spațiu menit să le fie de mare ajutor într-un demers artistic dificil. Abordarea unui astfel de subiect aduce cu sine pericole greu de ocolit ca trivializarea, îngroșarea râsului, brutalitatea caricaturii… intervenții pe care, cu regret trebuie să recunosc, mare parte din publicul contemporan al unor spectacole de musical, și nu numai, le apreciază și le aplaudă. Spectacolul pe care l-am urmărit pe scena de la Volksoper din Viena este însă de o eleganță și un bun-gust desăvârșite. În rolul lui Georges, Viktor Gernot domină scena, face față tuturor provocărilor, trece cu ușurință de la exasperare la duioșie, este înțeleptul care găsește cele mai bune soluții pentru stările de criză și pare a nu obosi niciodată să îl iubească pe dificilul Albin/Zaza cu care a reușit să păstreze o frumoasă relație timp de 20 de ani. Artistul cântă și dansează cu grație și charismă. Cât privește lupta de zi cu zi cu "nebunii" din colivia de aur a scenei de cabaret, Georges are mereu la îndemână o replică pe care o folosește fără milă ieșind învingător din orice dispută: te voi obliga să îmbraci haine bărbătești! În rolul lui Albin/Zaza, Drew Sarich este desăvârșit! Ceea ce m-a impresionat este naturalețea cu care artistul trece de la rolul bătrânului travestit, nesigur și temător, obsedat de urmele anilor care s-au adunat, la diva strălucitoare și atotputernică din lumina reflectoarelor care cucerește și supune publicul cu apariția și vocea ei, dar și la o maman tandră și devotată, care iartă nesăbuința unui fiu imatur, orbit de dragoste, continuând să îl iubească necondiționat în ciuda durerii și umilinței copleșitoare. Jurriaan Bles, alias Jacob, este majordomul extravagant care, în timp ce duce tava, visează la o carieră în show-bizz. Este cu totul dezinhibat, îndrăzneț până la nebunie, ai impresia că își creează singur ținutele vestimentare pe care le poartă cu o eleganță provocatoare. Râsul provocat de Jurriaan Bles este de cea mai bună calitate iar aplauzele entuziaste răsplătesc generos performanța actoricească de un profesionalism absolut. Acestea sunt cele trei figuri centrale ale Coliviei cu nebuni. În poveste mai apar desigur Oliver Liebl în rolul lui Jean-Michel și Juliette Khalil în rolul lui Anne, două personaje ce aduc în scenă farmecul lor tineresc, naivitatea primei iubirii și nepăsarea față de tot ceea ce stă împotriva fericirii lor. Chiar dacă poate părea ciudat, singurii care sunt cu adevărat comici în acest spectacol, vizând caricatura grotescă sunt Eduard Dindon, tatălui Annei, politicianul homofob, înfumurat și nesimțit, interpretat de Nicolaus Hagg și falsa și frustrata lui soție Marie Dindon interpretată de Sigrid Hauser. Întregul artistic se completează cu corul/corpul de balet care strălucește, și la propriu și la figurat, în amplele scene de cabaret și cu orchestra Teatrului care se dovedește a fi alcătuită din instrumentiști de primă clasă.

Am căutat mult un final al acestui comentariu prin care doresc să conving cititorul că spectacolul La cage aux folles de pe scena teatrului Volksoper din Viena merită a fi văzut! Și, până la urmă m-am oprit la o replică a lui Albin/Zaza: "Cui îi pasă că iubesc pene, strălucire și sclipici? Altfel viața ar fi plictisitoare și amară!"

https://www.youtube.com/watch?v=3eAr3BOp4gw