Han-Na Chang, o tânără violoncelistă cu o educaţie muzicală aleasă, care a călătorit în toată lumea, care a imprimat numeroase discuri mi-a vorbit într-un interviu despre cât de important este pentru un muzician să aibă cunoştinţe cât mai variate. Asta admiră la George Enescu, la Giuseppe Sinopoli şi asta a încercat şi încearcă şi ea să realizeze.

Sunteţi cea care va încheia Festivalul Internaţional "George Enescu", alături de Orchestre National de Paris condusă de Daniele Gati. Este pentru prima dată când vă aflaţi la Bucureşti?

Nu, am mai fost invitată în cadrul ultimei ediţii a Festivalului, când am cântat Concertul pentru violoncel de Haydn. De data aceasta sunt cu atât mai onorată de invitaţia de a închide festivalul şi sunt bucuroasă că voi cânta o compoziţie enesciană, ceea ce va reprezenta o premieră pentru mine.

Cum aţi descrie experienţa dumneavoastră cu Simfonia concertantă pentru violoncel de George Enescu?

Este o piesă foarte interesantă şi complexă. Melancolia pe care Enescu a imprimat-o lucrării este aproape de sufletul meu, această emoţie adâncă ce se manifestă de exemplu în deschidere, iar în secţiunea de mijloc există nişte pasaje superbe care vin din suflet şi vorbesc sufletului. Orchestra are un rol foarte important, există câteva momente rapsodice foarte capricioase, în care orchestra şi violoncelul au o relaţie foarte jucăuşă. Per ansamblu, cred că în lucrare se regăsesc faţete multiple ale personalităţii muzicale enesciene. Şi este o mare plăcere să pot cânta această Simfonie concertantă pentru violoncel, o piesă nu atât de des întâlnită pe afişele concertelor, ceea ce este trist, fiindcă repertoriul pentru violoncel nu este foarte mare, iar o lucrare de o asemenea complexitate merită să fie ascultată mai des decât se întâmplă.

Dacă aţi avea ocazia să călătoriţi în trecut şi să-l întâlniţi pe George Enescu, ce aţi dori să aflaţi de la el?

Cred că ceea ce mă fascinează cel mai mult la el este prodigiozitatea talentelor sale. A compus prima lucrare la şase sau şapte ani, a fost un fel de Mozart al timpurilor în care a trăit. Apoi faptul că a compus, a predat, a avut o carieră solistică - era un talentat violonist, l-a format pe Yehudi Menuhin - toate aceste lucruri arată şi încurajează ideea că trebuie să te dezvolţi pe cât mai multe planuri şi, ca muzician, trebuie să fii interesat de mai multe câmpuri, cu atât mai mult cu cât trăim într-o epocă dominată de atâtea moduri de a-ţi lărgi orizontul. Trebuie doar să ai pasiunea şi răbdarea să te adânceşti în toate acestea. Enescu, deşi a trăit într-un secol în care totul dura mai mult, era atât de dezvoltat intelectual. Aşa că în zilele noastre, când toate informaţiile se află la un click distanţă, este cu atât mai uşor să aprofundezi unele cunoştinţe, dacă ai pasiunea necesară.

Întrebarea pe care i-aş pune-o lui Enescu dacă l-aş putea întâlni ar fi cum de a reuşit să le facă pe toate - compoziţie, interpretare, dirijat, activitate pedagogică... Care era ţelul său suprem în calitate de muzician şi artist. Şi aceste elemente folclorice din muzica sa sunt de asemenea importante. M-am născut în Coreea de Nord şi l-am avut ca profesor, între alţii, pe Giuseppe Sinopoli, care mă sfătuia să nu pierd această moştenire spirituală care se manifestă în folclorul ţării mele natale. Asta îţi îmbogăţeşte foarte mult interpretarea unor piese clasice. Aşa că a întâlni un compozitor ca Enescu, un compozitor care a adus propriul fond cultural în muzica clasică este foarte fascinant. Mi-ar plăcea să am oportunitatea de a călători în timp pentru a-l întâlni pe Enescu.

Aţi urmat şi studii de filosofie şi nu oriunde, ci la Harvard. Cum v-a influenţat acest lucru viziunea asupra muzicii?

Tot Giuseppe Sinopoli m-a determinat să urmez Filosofia, fiindcă între 12 şi 17 ani am studiat violoncelul cu el şi am avut multe concerte împreună. În tot acest timp îl vedeam cu câte o carte în mână. Era doctor, avea studii de psihologie, era pe punctul să îşi dea doctoratul în antropologie. Acest lucru m-a influenţat în mod benefic, un muzician nu este obligat să se ocupe doar de muzică. De fapt unul dintre lucrurile pe care mi le-a spus şi pe care le port în inimă este acela că pentru un muzician, muzica este cea mai importantă, dar nu trebuie să fie unicul lucru din viaţa sa. Până la vârsta de 21 de ani te poţi considera un muzician profesionist cu 10 ani de carieră în spate. Trebuie să îţi valorifici potenţialul cât eşti tânăr.

Nu pot spune însă că faptul că am studiat filosofia m-a făcut un muzician mai bun, până la urmă sunt atâţia mari muzicieni care nu au studiat filosofia. Aş putea spune însă că ea m-a ajutat să realizez că fiecare operă de artă, fiecare Simfonie de Beethoven, fiecare Concert de Enescu - sunt lucrări filosofice. Pentru că muzica este constituită din ceea ce au gândit compozitorii respectivi. Aşa că de fiecare dată când mă apropii de o nouă partitură, încerc să nu mă rezum doar la a învăţa şi iubi piesa respectivă, ci şi să încerc să aflu ce a vrut compozitorul să transmită, care era perspectiva sa, ce gândea şi ce simţea, de ce a ales să scrie astfel. Acesta este un proces de o mare importanţă pentru mine pentru a ajunge să cunosc piesa cu adevărat.